Flori de Crin – nr. 56, Septembrie 2015

Flori de Crin

Published in: on 27 Septembrie 2015 at 4:08  Lasă un comentariu  

14 Septembrie – Înălţarea Sfintei Cruci

Două evenimente se prăznuiesc astăzi, care sînt strîns legate de Crucea lui Hristos: mai întîi, aflarea Cinstitei şi de viață făcătoarei Cruci pe dealul Golgotha, iar  al doilea, întoarcerea lemnului Cinstitei Cruci din Persia la Ierusalim.

Mergînd să cerceteze Locurile Sfinte, sfînta împărăteasă Elena a hotărît să afle acolo Cinstita Cruce a lui Hristos. Doar un iudeu foarte vîrstnic, Iuda, mai ştia unde  se află îngropat lemnul Sfintei Cruci a Domnului. Constrîns de împărăteasă, el a dezvăluit că locul este sub capiştea lui Venus, ridcată de împăratul Hadrian pe  Golgotha. împărăteasa a poruncit ca acea capişte să fie rasă la pămînt şi să se facă acolo săpături. Aşa s-au aflat adînc îngropate în pămînt cele trei cruci. Pe cînd împărăteasa gîndea cum să afle care dintre cele trei este a Mîntuitorului, s-a apropiat un convoi de îngropăciune. Patriarhul Macarie le-a zis să atingă  crucile, una cîte una, de cel mort. Nimic nu s-a întîmplat la atingerea primei şi celei de a două cruci. Dar cînd au atins-o de mort şi pe a treia, mortul a înviat.

Aşa au cunoscut că aceea este Crucea Mîntuitorului cea de Viaţă dătătoare. Ei apoi au atins Sfînta Cruce a Domnului de o femeie foarte bolnavă, care s-a însănătoşit pe loc. Patriarhul atunci a poruncit înălţarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o poată vedea tot poporul – şi atunci tot poporul a strigat cu lacrimi: Doamne, miluiește!

Împărăteasa Elena a poruncit turnarea unei îmbrăcăminţi de argint întru care a ferecat Sfînta Cruce. După vreme, împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a robit popor mult, şi a luat şi Crucea Domnului în Persia. Sfînta Cruce a rămas în Persia timp de paisprezece ani. în anul 628 împăratul Imperiului grecesc Heraclie 1-a învins pe Hosroe şi, cu multă solemnitate, a întors Sfinta Cruce la Ierusalim. Intrînd în Sfînta Cetate împăratul purta Sfînta Cruce pe umerii lui, dar a văzut că deodată nu mai poate să facă nici un pas, o putere oprindu-1. Sfîntul Patriarh Zaharia a văzut cum îngerul Domnului nu îl lasă pe împărat să păşească mai departe cu Sfînta Cruce în spate, pe aceeaşi cale pe care demult păşise şi Mîntuitorul, dar desculţ, scuipat şi defăimat. Patriarhul i-a descoperit împăratului vedenia. Atunci împăratul şi-a scos straiul şi însemnele imperiale şi, desculţ şi în haine proaste, a purtat în spate Sfinta Cruce pînă la Golgotha, iar acolo a aşezat-o în Biserica  învierii Domnului, pentru bucuria şi mîngîierea întregii lumi creştineşti.

  • Pomenirea Sfintei Plachila, împărăteasa

Ea a fost soţia împăratului Theodosie cel Mare. Cu gîndul şi cu fapta, ea a fost o adevărată creştină. Ea a fost ajutătoarea vestită a nevoiaşilor şi bolnavilor. Cînd i s-a spus că faptele ei acestea nu sînt de nivelul ei imperial, ea a zis: „Se cuvine chemării imperiale să dăruieşti aur şi bani; iar dacă eu mă îngrijesc personal de săraci, nu fac decît să dăruiesc Aceluia Care m-a rînduit în chemarea imperială.” Sfinta împărăteasă Plachila s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 400.

  • Pomenirea Sfîntului Cuvios Mucenic Macarie din Tesalonic

Sfîntul Macarie acesta a fost ucenic al Patriarhului Nifon, pe cînd acesta se nevoia în liniştire la Mînăstirea Vatopedi, din Sfîntul Munte Athos. Sfîntul Macarie a dorit cu sete să ia cununa muceniciei pentru Hristos, şi a cerut binecuvîntarea Sfîntului Nifon pentru aceasta. Străvăzătorul Patriarh, văzînd că aceasta este voia lui Dumnezeu, 1-a binecuvîntat pe Macarie în calea muceniciei lui. Sfîntul Macarie s-a dus la Tesalonic şi, într-o adunare de turci, a început să propovăduiască pe Hristos Unul Dumnezeu. Turcii 1-au bătut şi 1-au aruncat în temniţă. Cînd l-au scos la judecată, el le-a strigat: „O, dacă aţi şti voi adevărul, şi dacă v-aţi boteza întru Numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfîntului Duh!” Turcii l-au decapitat la anul 1527.

Sfîntul Patriarh Nifon, în Sfîntul Munte aflîndu-se, a văzut în duh uciderea Sfîntului Mucenic Macarie la Tesalonic chiar în momentul în care ea s-a săvîrşit. El ia descoperit unui frate aceasta, şi i-a zis: „Să cunoşti, fiule, că acum fratele tău Macarie a luat moarte de mucenic şi este acum purtat spre ceruri, prăznuind şi bucurîndu-se în Domnul. Fie ca şi noi să ne învrednicim fericirii acesteia cu rugăciunile lui.” (Din Patericul athonit — n. ed. americane.)

  • Pomenirea Sfintei Cuvioase Măria din Tars

Ea mai înainte a dus o viaţă plină de desfrînări. Doi monahi care călătoreau spre Tars au rămas odată la hanul ei. Cînd Măria a vrut ca să îi întîmpine şi s-a apropiat de ei, monahii au certat-o şi au împins-o la o parte ca pe o necurată. Atunci Măria s-a tulburat, şi a văzut iadul vieţii ei, şi s-a pocăit cu amar. Monahii au luat-o şi au dus-o la o mînăstire de femei, unde Măria s-a nevoit în cele mai aspre postiri şi nevoinţe pînă la adînci bătrîneţi. Pe ea a învrednicit-o Dumnezeu de darul facerii de minuni încă din timpul vieţii.

Cîntare de laudă la Cinstita şi de Viaţă Făcătoarea Cruce a lui Hristos

Mîntuieşte, Doamne, poporul Tău!
Binecuvintează moştenirea Ta!
Tu nouă cu Sfînta Ta Cruce Chipul Tău
nouă ni-L străluceşti!
Tu pe noi, cu Sfînta Crucea Ta, pe calea vieţii noastre
Ne povăţuieşti!
Semn al Puterii Tale Sfînta Cruce este,
Mîntuire vieţii noastre este ea!
Mîntuieşte, Doamne, pre Ortodocşii Patriarhi,
Şi sinaxa Ortodocşilor Episcopi ai lumii mîntuieşte!
Putere lor le dăruieşte
Cinstitei Tale Cruci ca să urmeze!
Căci Semn al Puterii Tale Sfînta Cruce este,
Mîntuire vieţii noastre este ea!
Mîntuieşte, Doamne, pre ai poporului
Ortodocşi conducători!
De-a iadului moarte păzeşte-i pre ei cu Sfînta Crucea Ta!
Căci Semn al Puterii Tale Sfînta Cruce este,
Mîntuirea vieţii noastre este ea!
Mîntuieşte, Doamne, pre poporul Tău,
Carele la Tine cădem cu sîrguinţă, pururea!
Cu Crucea Ta păzeşte-ne pre noi
De toată nevoia şi necazul!
Căci Semn al Puterii Tale Sfînta Cruce este,
Mîntuirea vieţii noastre este ea!

Cugetare

Aşa cum lumînarea se aprinde de la o altă luminare tot aşa fapta bună se naşte dintr-o altă faptă bună. Un patrician a voit odată să dăruiască o cruce de aur unei sfinte biserici. El a chemat un aurar tînăr şi foarte priceput, i-a dăruit aur din destul pe care i 1-a cîntărit, şi i-a poruncit să alcătuiască sfînta cruce cum i se va părea lui mai frumos. Aurarul, care era sărac, văzînd mulţimea aurului pe care o cheltuieşte acest om pentru mîntuirea sufletului lui, s-a ars şi el în inimă cu flacăra dumnezeiescului dor, şi a hotărît să pună în acea sfîntă cruce şi cei zece galbeni ai lui, singura lui avere. Cînd sfîntă cruce a fost gata, patricianul a cîntărit-o iar şi a văzut că este mai mult aur în ea decît cel pe care i-1 cîntărise la început aurarului. El a început atunci să îl certe pe aurar, gîndind că acesta a furat aur şi 1-a înlocuit cu un alt aliaj, mai greu. Văzîndu-1 pe nobil atît de supărat, tînărul aurar i-a mărturisit fapta lui, zicîndu-i: „Am pus în aurul Domniei Tale şi cei zece galbeni ai mei, singura mea avere, precum şi văduva aceea de demult, ca să am şi eu parte de mîntuire, împreună cu Domnia Ta.” Cuvintele acestea 1-au atins pe aristocrat la inimă. El a zis atunci către aurar: „De azi înainte tu eşti fiul meu, iar toate ale mele sînt moştenirea ta.

Luare aminte

Să luăm aminte la fărădelegea lui Ieroboam, şi la grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu (III Regi 12: 13):

  • La cum Ieroboam a turnat doi viței de aur şi a poruncit poporului să se închine la ei ca la Dumnezeu;
  • La cum prorocul a grăit mînia lui Dumnezeu către Ieroboam, şi a sfărîmat minunat altarul ce se afla înaintea idolilor;
  • La cum Ieroboam a ridicat nelegiuita lui mînă asupra prorocului, care îndată i s-a uscat; şi numai cu rugăciunile prorocului s-a făcut sănătoasă iar.

Predică Despre adevărul mărturiei lui Hristos

Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată (loan 8: 14).

Adevărată este mărturia luminii, atunci cînd mărturiseşte despre existenţa soarelui, şi nici o minciună nu se află în ea. La fel mărturiseşte şi Domnul Hristos, şi adevărată este mărturia Lui, despre tot ceea ce mărturiseşte. El S-a pogorît între oameni ca un martor ceresc, spre a adeveri că există Dumnezeul Treimic, că există lumea îngerească şi a sufletelor omeneşti, că există dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, Minunata lui Purtare de Grijă pentru oameni, puterea dreptăţii asupra nedreptăţii, puterea adevărului asupra minciunii, binecuvîntata nemurire a drepţilor şi veşnicul chin al nelegiuiţilor, învierea morţilor, înfricoşata Judecată, şi multe alte taine pe care oamenii învăluţi de grosimea păcatului le-au presimţit vag de-a lungul istoriei, dar niciodată nu le-au cunoscut şi nici nu au crezut cu putere în ele. Dar mărturia cea mai mare a dat-o despre Sine, cînd a zis că El este Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, asemenea Tatălui după fiinţă, putere şi iubire, şi de acelaşi rang cu Tatăl şi cu Duhul Sfint. Căci Martorul trebuia să dea mărturie mai întîi despre Sine, spre a putea fi crezut cînd dădea mărturie şi despre celelalte taine. Din punctul de vedere al adevărului pur şi neschimbat, orice mărturie a lui Hristos este adevărată; nu aşa este ea însă şi din punctul de vedere al necuraţilor iudei. Pentru Dumnezeu, pentru îngerii lui Dumnezeu, pentru oamenii drepţi, pentru veşnicie şi pentru toate veacurile, mărturia Lui este adevărată, şi de aceea a şi zis: Mărturia Mea este adevărată. Dar pentru minţile întunecate ale celor învechiţi în rele, această mărturie nu este adevărată. De aceea le-a şi zis Domnul iudeilor: Dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată (loan 5: 31). Cu alte cuvinte: „Pentru iudei nu este adevărată, dar ea în sine şi de la sine adevărată este.

O, Stăpîne Doamne lisuse Hristoase, Fiule Iubit al lui Dumnezeu Cel Viu şi Unul Mîntuitor al sufletelor noastre, izbăveşte-ne pre noi de slăbiciunea minţii noasre celei înnegurate de păcat, şi de răutatea patimilor ce ne colcăie în inimă! Luminează-ne pre noi cu lumina Cuvintelor Tale făcătoare de viaţă şi adevărate veşnic, Căci noi numai Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.

Sfîntul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Vol. II Iulie – Decembrie, (traducere Mihaela Grosu), Editura Egumeniţa, 2005, pp. 286-290

Centenarul Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice Sf. Ioan Botezătorul, Detroit, Michigan

[…] Ne dăm seama că trăim într-o lume plină de primejdii care ne pândesc la toate colţurile şi că numai credinţa în Dumnezeu, fermă şi vie, trăită în toate zilele aşa cum am învăţat-o de la părinţii noştri sufleteşti, ne va fi scut de apărare.

          Drumul credinţei ni-l arată BISERICA. Ea este călăuza noastră spre Dumnezeu. Ea este POARTA prin care intrăm în împărăţia Cerurilor. Prin ea ne vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, de la Părintele Luminilor.

          S-a zidit această Sfântă Biserică măreaţă, cu multe ostenele şi sacrificii, pentru ca atât în vremuri bune, dar mai ales în vremuri de bejenie, pline de încercări, să ne putem strânge în jurul Sfântului Altar, unde să ne spunem necazurile şi greutăţile, să cerem iertarea păcatelor şi să mulţumim Domnului, cel ce permanent locuieşte în El, pentru toate binefacerile primite. […]

          S-a zidit această Biserică, pentru ca să ne apropiem de Dumnezeu cu mai multă căldură, să sporim dragostea creştinească, să nu încetăm ruga. Pacea după care oftează lumea, numai Atotputernicul ne-o poate da. Numai El poate încununa cu biruinţă strădaniile noastre. Că «de nu va zidi Domnul cetatea, zadarnic se ostenesc cei ce o zidesc.» Ştim că din tot ce-a mai rămas din falnica Biserică Română Unită, sunt modestele noastre parohii din Statele Unite ale Americii. În grija noastră a rămas toată comoara de vrednicii, tradiţiile de viaţă religioasă şi naţională a întregii Biserici Unite.

            Sfântă şi grea răspundere avem, prin urmare, să ţinem aprinsă făclia ce s-a stins vremelnic în catedrala Blajului nostru istoric. Vai nouă, dacă ne-am uitat de această datorie sacră, ori dacă ne-am arătat târzii şi lăsători de împlinirea ei. Dumnezeu şi oamenii ne vor judeca. Prin zidirea acestei Biserici, vrem să ne arătăm vrednici de martiriul fraţilor noştri din România, pentru ca la marea sărbătoare a Reînvierii Bisericii Unite, să ne putem bucura împreună cu ei, având în suflet mulţumirea de-a fi împlinit în vremuri de restrişte, o nobilă misiune catolică şi românească.

(Pr. George Pop – la sfinţirea casei parohiale şi a noii biserici Sf. Ioan Botezătorul, Detroit, Michigan)

            În anul 1955, luna august, avea loc sfinţirea noii biserici a parohiei Sf. Ioan Botezătorul din Detroit, Michigan, S.U.A., moment în care parohia împlinea 40 de ani de la înfiinţare. La acea dată – pe atunci director al corului de la biserica Sf. Maria din Dearborn (MI) şi viitor paroh în Detroit, Mihai Kirilă, scria un istoric al constituirii emigranţilor români în prima comunitate greco-catolică din statul Michigan.

            BungardeanLa invitaţia unui grup de români, în frunte cu Atanasie Rotar, Dumitru Lazăr, Florea Pereş, Alexa Surdu, Achim Cândea şi alţii, Părintele Aurel Bungărdean, din East Chicago, a venit la Detroit în ziua de 6 August 1915, cu scopul de a lua iniţiativa în înfiinţarea unei Parohii Catolice Române, în partea de Nord a oraşului Detroit, cunoscut pe vremea aceia sub numele de «pădure». Prima liturghie şi şedinţa de constituire s-au ţinut în ziua de Sf. Maria Mare, 15 August 1915, în hala D-lui Atanasie Rotar. Din «Amintirile» Părintelui Bungărdean aflăm că «la şedinţa de constituire, şasezeci de persoane au subscris suma», enormă pe vremea aceia, «de $2,000.00. Singur Ioan C. Brebanul a donat $ 200.00 cu condiţia ca biserica să primească numele de Sf. Ioan Botezătorul».

            Biserica VecheScurt timp după aceasta, s-au cumpărat loturile de pe Orleans Street cu suma de $ 1,500.00, la data de 12 Noemvrie 1915. Tot Părintele Bungărdean ne spune că «loturile s-au plătit cu bani gata». Sfinţirea pietrei fundamentale s-a făcut în ziua de 12 Ianuarie 1916. Lucrările au mers însă încet în vara şi toamna anului 1916, donaţiile credincioşilor creşteau însă zi de zi, aşa că la sfinţirea Bisericii, care s-a făcut în ziua de 6 Mai, 1917, parohia a fost în stare să plătească toate cheltuielile de clădire – $ 14,000.00! «Prima Biserică românească, fără deosebire d confesiune, să rămână fără nici o datorie pe ziua sfinţirei,» ne spune tot Părintele Bungărdean.

         Pentru a aduce la lumină spiritul de jertfă al acestor adevăraţi pioneri ai credinţei noastre, trebuie să amintim că, în ziua Sfinţirei, singur discul a adus $ 1,144.15, iar venitul curat la banchet a fost de $ 1,402.70. Aceasta, pe vremea când ziua de lucru se plătea, în medie, cu $ 2,00!

              Biserica terminată în 1917, era însă toată construită din lemn.

           Lucaciu Părintele Bungărdean a servit până la venirea Părintelui Constantin Lucaciu, sub administraţia căruia s-a cumpărat casa parohială. După plecarea dânsului în Ţară, parohia a rămas vacantă până la venirea Părintelui Teofil Popoviciu. În Noiemvrie 1920, când Păr. Popoviciu a plecat în Ţară la vacanţă a venit Părintele Alexandru Pop.

            FogasSub administraţia Părintelui Pop, s-a pus încălzitul în şcoală, în anul 1921, iar în decursul anului 1922 s-au făcut scaunele în Biserică. în anul 1927 s-a zidit subsolul şi introdus încălzitul în casa parohială. În anul 1928, Părintele Pop plecând în Ţară, locul dânsului a fost luat de Părintele Liviu V. Fogaş. În timpul păstoriei vrednice a Părintelui Liviu V. Fogaş s-a acoperit Biserica cu cărămidă, aşa cum se vede astăzi (n.b. anul 1955). Aceasta, în vremea cele mai teribile crize economice din istoria acestei ţări! Iată o nouă dovadă de adevărată dragoste faţă de credinţa şi biserica strămoşească! Sfinţirea s-a făcut în 22 Octombrie 1932.

            După moartea Părintelui Fogaş, la începutul anului 1938, a fost numit păstor sufletesc la Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Părintele George Pop, de la Biserica Sf. Maria din Dearborn, suburbana oraşului Detroit.

            PopCa şi ceilalţi înaintaşi ai D-lui, Părintele Pop n-a pierdut mult timp în eforul de a înfrumuseţa şi împodobi Casa Domnului. La începutul lunei Iulie 1938, Părintele Pop a luat iniţiativa în munca de redecorare a Bisericii. Cu toată criza financiară de pe acele timpuri, bunii credincioşi au făcut donaţii substanţiale, plătind individual, ori pe familie, toate picturile din Biserică. binecuvântarea Bisericii şi Sfinţirea crucii, cumpărată de Clubul Tinerilor, s-a făcut în ziua de 23 Octombrie 1938.

            Cu asta se termină şirul anilor de clădire de pe lângă Biserica de pe Orleans.

          Între timp, căsuţele credincioşilor începuseră să-nlocuiască mlaştinele şi pădurea din jurul Bisericii, formând o adevărată comunitate românească din regiunea străzilor Dequindre, Six Mile Rd. şi Nevada. De fapt, pe străzile Greeley, Riopelle şi Orleans se vorbea, dansa şi cânta limba românească ca pe oricare din străzile principale ale sutelor de sătuleţe lăsate de aceşti oameni vrednici, departe, în ţara lor mamă. Şi, aici, ca şi în Ţară, sufletul acestei comunităţi n-a fost altceva decât Biserica – izvor de hrană sufletească şi adevărată educaţie creştinească şi românească. Dovada acestui adevăr este generaţia crescută în anii premergători Războiului II Mondial, care vorbeşte şi-nţelege limba românească întocmai ca şi părinţii lor, şi-acum cu ocazia ultimelor realizări şi-au făcut şi ei datoria atât de generos. Din povestirile celor mai bătrâni, cât şi-acelor tineri, aceşti ani au fost cei mai fericiţi în vieaţa trecută a Bisericii Sf. Ioan Botezătorul de pe Orleans.

         Ultimul Răsboiu Mondial a cauzat schimbări fundamentale în structura socială a populaţiei din jurul bătrânei noastre Biserici. Numai câteva familii au mai rămas în jurul ei; restul s-au împrăştiat peste întreaga regiune de Nord, Nord-Vest şi Nord-Est. Drept răspuns la această situaţie gravă, Părintele George Pop, împreună cu majoritatea Parohienilor, îşi fixează ca scop sfânt, ridicarea unui nou Locaş de închinăciune lui Dumnezeu.

            Pentru acest scop s-au cumpărat loturile de pe Six Mile Road, între străzile Princeton şi Lawton cu suma de $ 17,000.00, în anul 1946. Majoritatea credincioşilor s-au arătat nemulţumiţi cu locul din cauza transportaţiei proaste. Între timp, Parohia a cumpărat 17 acre de pădure pe Dequindre şi 101/4 Mile Road, transformându-le într-o adevărată Grădină de Vară, numind-o Parcul Transilvania. S-a construit o sală frumoasă de dans, ca singură a costat vreo $ 10,000.00 şi, după cum bine se ştie, nici un alt parc din jurul Detroitului nu are o sală comparabilă cu cea de la Parcul Transilvania. Toate acestea s-au făcut cu banii împrumutaţi Bisericii de către credincioşii Parohiei. Venitul anual de la chiria parcului, a fost suficient pentru acoperirea cheltuielilor de cumpărare şi clădirea salei şi-a bucătăriei. Azi, Parcul Transilvania este liber de orice datorie şi constituie o avere de circa $ 70,000.00 – $ 100,000.00 pentru Parohia Sf. Ioan Botezătorul.

            În anul 1948, Biserica Catolică Română de Rit Bizantin din România a fost lichidată din ordinele Guvernului comunist. Reacţia Românilor Catolici din America a fost una de uimire şi indignare. Tratamentul barbar la care au fost supuşi sute de preoţi şi mii de credincioşi, precum şi întemniţarea brutală a celor şase Episcopi Catolici Români, a pus capă unei din cele mai importante Instituţii româneşti din Ţară. Biserica ce a adus lumină în sufletele flămânde de-nvăţătură ale cărturarilor români mai bine de două sute de ani în urmă şi, prin aceasta făcându-se responsabilă de redeşteptarea sentimentului naţional în poporul Român, a fost, în mod mişelesc forţată să intre în întunecimea catacombelor. Iată răspunsul dat Instituţiei care şi-a deschis uşile Românilor de orice confesiune, dând astfel posibilitate neamului românesc să-şi cunoască originea pentru prima dată în lunga şi sbuciumata lui istorie!

            Acum, după mai bine de două secole de muncă religioasă, culturală şi românească, fiii acestei Biserici sunt acuzaţi de trădători ai Statului! Conştienţi de aceste realităţi, Părintele George Pop, şi parohienii de pe lângă Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Detroit, au luat hotărârea fermă de-a ridica, fără întârziere, o nouă Biserică Catolică Română de Rit Bizantin.

            Primul pas luat de Părintele Pop, a fost vinderea loturilor de pe Six Mile Road cu suma de $ 41,000.00. Asta s-a făcut la sfârşitul anului 1952. A urmat apoi problema găsirii unui loc central şi mai convenient din punct de vedere al transportaţiei. După multe încercări făcute de către Comitetul Bisericii, s-a găsit şi cumpărat loturile de la intersecţia străzilor Woodward şi Woodstock Drive, aproape de Opt Mile. Suma plătită pentru întregul bloc a fost de $ 60,000.00. S-a vândut apoi Biserica de pe Orleans, în timpul verii anului 1954, cu suma de $ 65,000.00.

            Biserica nouaÎn ziua de 19 Septemvrie, s-a făcut sfinţirea locului. Lucrările au început aproape imediat, cu toate că Biserica nu avea decât $ 5,000.00 la dispoziţie. În momentul de faţă, când Biserica este aproape terminată, nu putem face altceva decât să ne întrebăm cu uimire: «Cum a fost posibilă această minune?».

       Aşa se-ntreabă nu numai streinii, dar şi mulţi dintre credincioşii Parohie. Răspunsul este foarte simplu: binecuvântarea lui Dumnezeu, spiritul de jertfă al credincioşilor de la Biserica Sf. Ioan Botezătorul şi-o bună parte a celor de la Sf. Maria din Dearborn şi munca fără precedenţă a celor doi preoţi români: Părintele George Pop Parohul noii Biserici şi Părintele Iuliu Aron, Parohul Bisericii din Dearborn.

            Fără munca enormă a acestor doi servitori ai Domnului, acompaniaţi zi de zi de vrednicul curator, Domnul Petru Patrick, subscrierea unei sume de peste $ 230,000.00 în decursul unui an, ar fi fost imposibilă.

            Construită în întregime din beton armat şi cărămidă, noua Biserică a Sf. Ioan Botezătorul stă impunătoare pe strada principală a oraşului Detroit, pe veci mărturie credinţei şi spiritului de jertfă, precum şi dovada dragostei de neamul din care aceşti oameni, binecuvântaţi de Dumnezeu, fac parte. Vremurile grele prin care trece astăzi Biserica noastră din Ţară, fac din zidirea acestei frumoase case de rugăciune un eveniment de importanţă istorică. Ea este răspunsul dat duşmanilor Sfintei noastre Biserici de către cei doi Păstori Catolici Români din Detroit şi Dearborn, şi cele câteva sute de credincioşi.

           Comitet Această ultimă realizare a Parohienilor Bisericii Sf. Ioan Botezătorul din Detroit, Michigan, este dovada trăiniciei Bisericii noastre. Ea, noua Biserică Catolică Română din Detroit, datorită vremurilor speciale în care a fost ridicată, va juca nu numai azi, dar şi în viitor, un rol de-o importanţă covârşitoare în istoria vieţii Bisericii şi-a-ntreg neamului românesc.

«Pergamentul Nouei Biserici» aşezat în Piatra Fundamentală la 24 Aprilie 1955

În numele Tatălui şi Al Fiului şi Al Spiritului Sfânt. Amin.

Cu puterea Tatălui, cu ajutorul Fiului, şi cu binecuvântarea Spiritului Sfânt,

Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Vicar fiind al lui Hristos, Preafericitul Părinte

Papa Pius al XII-lea

în al optzecelea an al vieţii an al vieţii Sale şi al şasesprezecelea an de Pontificat,

iar Secretar al Sfintei Congregaţii pentru Biserica Răsăriteană,

Eminenţa Sa Cardinalul Eugeniu Tisserat

sub scutul Sfântului Ioan Botezătorul, Patronul nostru ceresc,

ziditu-s’a această Sfântă Biserică,

spre mai marea mărire a lui Dumnezeu şi pentru mântuirea credincioşilor

catolici de rit bizantin român din oraşul Detroit (Michigan) şi suburbiile lui

în anul mântuirii una mie nouă sute cinci zeci şi cinci (1955),

pe vremea prigoanei celei mari din Ţara Mamă – România – , a Bisericii noastre

Unite cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei, de către comunismul ateu.

Parohia aceasta se găseşte sub jurisdicţiunea Arhiepiscopului de rit latin

din Detroit

Eminenţa Sa Cardinalul Edward Mooney

iar preotul care de 18 ani, cu ajutorul lui Dumnezeu o păstoreşte este

Părintele George Pop

În fruntea Statelor Unite ale Americii, se găseşte

Preşedintele Dwight D. Eisenhower

G. Mennen Williams este Guvernatorul Statului Michigan,

iar Albert E. Cobo primar al oraşului Detroit.

 

Comitetul Bisericii:

Petru T. Patrick Sr., curator prim,

Michael A. Bida, Petru Coloja Sr.

Nicolae T. Cucu, Vasile Demeter,

John Dorka, George Froczila,

George Gyman, Michael Kirila,

Louis Raytis, Alexa Surdu

şi George Vanciu

 

Arhitecţi: Deihl & Deihl

Constructor: A.W. Kutsche & Co.

al cărei Preşedinte activ este Dl.

Inginer Achiles Z. Shmina, iar supra-

veghetor al lucrărilor, Dl. Clifford

Langlois.

 

Mai mult ostenitorii, la zidirea acestui Sfânt Locaş, au fost:

Păr. George Pop, parohul Bisericii; Păr. Iuliu Aron, Parohul Bisericii

Sfânta Maria din Dearborn (Michigan) şi Dl. Petru T. Patrick Sr., curator.

Darul Domnului Nostru Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl, şi

Împărtăşirea Sfântului Spirit, să fie cu toţi cei care s’au jertfit întru zidirea acestei

Sfinte Biserici. AMIN.

Semnat:            Păr. George Pop       

Păr Iuliu Aron           

Petru T. Patrick, Sr. 

Pr. Pop, Pr. Aron, Dl. Patrick

Sfântul Anselm de Canterbury

AnselmusArhiepiscop de Canterbury şi Doctor al Bisericii, Anselm s-a născut în localitatea Aosta, nu departe de limitele Lombardiei. Tatăl lui, Gundulf, a fost un lombard devenit cetăţean al Aostei, iar mama lui – Ermenberga, era descendenta unei vechi familii burgunde.

Ca şi mulţi alţi sfinţi, Anselm a învăţat pietatea de la mama lui şi, la o vârstă foarte fragedă, a fost aprins de dragostea cunoaşterii. Biograful lui, Eadmer, scria că băiatul era iubit de toţi şi făcea mari progrese în învăţătură, ajungând să fie admis într-o mănăstire înainte de a fi împlinit 15 ani. Abatele, temându-se de nemulţumirea tatălui, l-a refuzat. Anselm a făcut atunci o rugăciune stranie: a cerut să cadă bolnav, crezând că astfel va reuşi să-i înduplece pe călugări să-l accepte. Boala a venit, dar cu toate acestea, i-a fost refuzată intrarea în mănăstire. S-a lăsat pe moment păgubaş, cu gândul de a mai încerca pe viitor, dar plăcerile tinereţii l-au făcut să-şi uite dorinţa şi dragostea de învăţătură. La fel l-a temperat şi dragostea ce o avea pentru mama lui, dar la pierderea ei se părea că şi-a pierdut încrederea, fiind la mila valurilor vieţii.

În toată această perioadă tatăl l-a tratat cu asprime, determinându-l să-şi părăsească familia. Luând un singur tovarăş de drum, a pornit traversarea muntelui Cenis. După ce a petrecut aproape trei ani în Burgundia şi Franţa, a mers în Normandia şi a zăbovit o vreme la Avranches, înainte de a-şi găsi locul în abaţia din Bec. La această mănăstire devine cel mai cunoscut ucenic al lui Lanfranc, gândindu-se să devină călugăr. A simţit o reticenţă faţă de această abaţie, temându-se că va fi mereu la umbra profesorului său, dar în timp a realizat că-i va prinde bine să stea într-un loc în care să fie depăşit de alţii.

Rămas orfan de ambii părinţi, Anselm se afla în faţa unei mari alegeri. Zbuciumat de gânduri, a cerut sfatul formatorului său, care a înaintat problema Arhiepiscopului de Rouen. Acest prelat a decis în favoarea vieţii monahale, iar Anselm, în anul 1060, a devenit călugăr al abaţiei din Bec. Viaţa lui ca simplu călugăr a durat trei ani, întrucât în anul 1063, Lanfranc a fost numit abate de Caen, iar Anselm i-a fost ales ca succesor. Există unele îndoieli cu privire la anul înaintării în sarcini dar, la data numirii sale ca Arhiepiscop în 1093, Anselm spune că a trăit 33 de ani ca monah: trei ani călugăr, fără a fi fost promovat, 15 ca stareţ şi 15 ca abate (Scrisorile lui Anselm, III, vii). Acelaşi lucru este confirmat şi de o înscriere în cronica Abaţiei din Bec, scrisă nu mai târziu de 1136. Aici se precizează că Anselm a trecut la cele veşnice în 1109, în cel de-al patruzeci şi nouălea an al vieţii lui de călugăr, la vârsta de şaptezeci şi şase de ani, fiind trei ani călugăr, 15 stareţ, 15 abate şi 16 Arhiepiscop (Canonul Poree, Histoire de l’abbaye de Bec, III, 173).

La început, promovarea lui în locul lăsat vacant de Lanfranc, i-a ofensat pe alţi călugări ce considerau că aveau prioritate în faţa unui tânăr străin, dar Anselm i-a înduplecat cu blândeţe, iar în timp le-a câştigat ataşamentul şi obedienţa. Îndatoririlor de stareţ le-a adăugat şi pe acelea de învăţător. În această perioadă a redactat unele din lucrările lui filosofice şi teologice, în special „Monologium” şi „Proslogium”. Pe lângă faptul că şi-a consiliat călugării aflaţi în grija lui, a găsit timp de a-i sprijini şi pe alţii prin corespondenţă. Cunoscută fiind înclinarea lui spre singurătatea eremitică, putem fi surprinşi că nu s-a lăsat copleşit să-şi părăsească oficiul pentru a se abandona mângâierii contemplaţiei. Arhiepiscopul de Rouen i-a poruncit să-şi păstreze funcţia şi să se pregătească pentru sarcini mai mari.

Acest sfat a fost unul profetic, întrucât în 1078, la moartea lui Herluin – fondator şi abate de Bec, Anselm a fost ales să-i fie succesor. Călugării au reuşit cu mare dificultate să-i învingă reticenţa de a prelua această mare atribuţie. Biograful lui ne oferă o imagine a straniei scene: noul Abate ales cade prosternat în faţa fraţilor şi îi imploră cu lacrimi să nu pună pe el această povară, în timp ce fraţii, la fel culcaţi la pământ, îl roagă să accepte oficiul. Alegerea lui l-a adus în mod imediat în legătură cu Anglia, unde abaţia avea câteva posesii. În primul an al oficiului, a vizitat Canterbury unde a fost întâmpinat de Lanfranc.

Unul dintre punctele discutate la această întâlnire erau legate de un Arhiepiscop saxon – Ælfheah, ucis de danezi deoarece nu a dorit să plătească o răscumpărare ce i-ar fi împovărat pe supuşii lui. Lanfranc punea la îndoială onorurile unei morţi martirice, întrucât nu a murit pentru credinţă, dar Anselm a rezolvat această dificultate spunând că cel ce a murit pentru acest motiv neînsemnat, ar fi mai gata să moară pentru credinţă. Mai mult, Hristos este adevărul şi dreptatea, iar cel care moare pentru adevăr şi dreptate, moare pentru Hristos. Cu această ocazie Anselm l-a întâlnit pentru prima dată pe Eadmer, pe atunci un tânăr călugăr la Canterbury. În acelaşi timp, sfântul ce în copilărie a fost plăcut de toţi cei care-l cunoşteau şi care, ca stareţ la Bec, a câştigat ataşamentul celor care-i subminau autoritatea, s-a făcut plăcut şi în inimile englezilor. Faima lui se răspândea pretutindeni şi mulţi contemporani de seamă se bucurau de prietenia lui, căutându-i sfaturile. Printre aceştia a fost şi William Cuceritorul a cărui dorinţă era ca Anselm să-l întărească pe patul morţii.

După moartea lui Lanfranc, William Rufus a ţinut scaunul Arhiepiscopal de Canterbury vacant, confiscându-i veniturile şi ţinând Biserica Angliei în stare de anarhie. Pentru mulţi, abatele de Bec părea a fi cea mai potrivită persoană ca Arhiepiscop. Vrerea obştească era atât de evidentă încât Anselm simţea o repulsie în a vizita Anglia, ca nu cumva să pară că ar dori toiagul de Arhiepiscop. În cele din urmă însă, a cedat rugăminţii lui Hugh, conte de Chester, iar în anul 1092 a mers în Anglia. Ajungând în Canterbury în ajunul Naşterii Fecioarei Maria, a fost aclamat de mulţime ca şi nou Arhiepiscop, dar nu a rămas pentru sărbătoare. Primit de rege cu bunătate pentru o întrevedere privată, i-a vorbit cu onestitate de relele care au pustiit ţara.

Preocupările personale l-au ţinut pe Anselm în Anglia pentru câteva luni, iar când a dorit să se reîntoarcă, regele a obiectat. Între timp, dorinţa poporului nu mai era o taină. În toate bisericile erau înălţate rugăciuni pentru ca Dumnezeu să-l înduplece pe rege şi să numească un păstor în Canterbury. Regele a căzut bolnav la începutul anului 1093 şi pe patul suferinţei a ajuns să se căiască. Prelaţii şi întreaga curte i-au cerut cu insistenţă numirea unui Arhiepiscop. Îngăduitor dorinţei manifestate de toţi, l-a numit pe Anselm, şi toţi şi-au dat acordul cu bucurie faţă de această alegere. Cu toate acestea, Anselm a refuzat acest onor, după care însă a avut loc o scenă mai stranie decât la numirea lui ca abate: a fost dus pe sus până la regele bolnav unde i s-a pus în mână un toiag arhieresc, iar de acolo a fost purtat până la altar unde s-a cântat un „Te Deum”.

Nu există nici un motiv pentru a suspecta onestitatea rezistenţei lui. Cu o trăsătură naturală spre contemplaţie, Anselm ar fi putut avea prea puţină plăcere spre o asemenea însărcinare chiar şi în vreme de pace şi cu atât mai puţin în acele vremuri tulburi. Ştia ce îl aşteaptă, întrucât remuşcările regelui au trecut odată cu boala, iar Anselm a întrevăzut curând viitoarele probleme.

Primul „delict” a fost refuzul de a consimţi la înstrăinarea averii Bisericii, pe care regele a acordat-o urmaşilor la tron. O altă dificultate a apărut din nevoia de bani a regelui. De asemenea, oficiul lui Anselm a fost secătuit de lăcomia regală, Arhiepiscopul fiind aşteptat să-i facă un cadou majestăţii sale. Când acesta i-a oferit cinci sute de mărci au fost refuzate cu dispreţ, ca insuficiente. Ca şi cum acestea nu i-ar fi fost destule, Anselm a trebuit să poarte şi reproşurile unor călugări din Bec ce nu erau dispuşi să-l piardă. În scrisorile lui se străduieşte să arate că nu şi-a dorit toiagul de Arhiepiscop.

A fost în cele din urmă înscăunat ca Arhiepiscop de Canterbury în 4 decembrie 1093, rămânându-i doar să călătorească la Roma pentru a obţine pallium-ul, dar aici s-a lovit de un alt zid. Antipapa Clement îşi disputa autoritatea cu Urban al II-lea, care era recunoscut de Franţa şi Normandia. Nu părea că regele Angliei era un partizan al antipapei, dar el dorea să-şi întărească poziţia prin afirmarea dreptului său de a decide între reclamanţii rivali. Deci, când Anselm a cerut permisiunea de a merge la Papa, regele a spus că nimeni nu trebuie să recunoască nici un papă până ce el – regele, nu se va decide asupra problemei. Arhiepiscopul a insistat să meargă la Papa Urban a cărui autoritate o recunoştea, aceasta fiind şi o condiţie de a accepta scaunul de Arhiepiscop. Această problemă gravă a fost ridicată la un sinod local ţinut la Rockingham, în martie 1095. Aici Anselm a susţinut cu curaj autoritatea papei Urban, discursul său fiind o mărturie de neuitat faţă de doctrina supremaţiei papale.

Dean Hook scria: „Anselm era pur şi simplu un papist – credea că Sfântul Petru a fost prinţul apostolilor, că a fost sursa întregii puteri şi autorităţi ecleziastice; că Papa a fost succesorul lui şi că, prin urmare, papei i s-a datorat – din partea episcopilor şi mitropoliţilor, precum şi din partea întregii umanităţi – întreaga ascultare pe care o merită un suzeran spiritual din partea vasalilor săi.” Notă subsol Viaţa Arhiepiscopilor de Canterbury, Londra, 18(i0-75), II, 183.

Regele şi-a trimis astfel reprezentaţi la Roma pentru obţinerea pallium-ului, care l-au găsit pe Urban în deplină putere şi l-au recunoscut ca Papă. Walter, episcop de Albano, a revenit cu trimişii regelui ca şi nunţiu papal, purtând însemnul ierarhic. Regele a recunoscut public autoritatea lui Urban şi, la început, s-a străduit ca Anselm să fie destituit de către nunţiu. În cele din urmă a avut loc o reconciliere prilejuită de problemele regale în Ţara Galilor şi partea de nord a regatului. Regele şi Arhiepiscopul s-au întâlnit în pace, dar Anselm nu a dorit să primească pallium-ul din partea regelui ci, într-un serviciu solemn ţinut la Canterbury pe 10 iunie 1095, a fost aşezat de către nunţiu pe altar, de unde a fost luat de noul Arhiepiscop.

Noi tulburări au apărut în anul 1097 când regele s-a întors din campania anostă în Ţara Galilor, cerându-i Arhiepiscopului să se prezinte la curte. Anselm a refuzat, cerând permisiunea de a merge la Roma. A fost mai întâi refuzat, dar după o întâlnire la Winchester, i s-a spus să se pregătească de îmbarcare în zece zile. La despărţirea de rege, Arhiepiscopul i-a dat o binecuvântare primită cu capul plecat. În timpul călătoriei, Anselm a petrecut Crăciunul la Cluny iar restul iernii în Lyon. Odată cu venirea primăverii, şi-a continuat călătoria traversând muntele Cenis alături de doi tovarăşi, îmbrăcaţi ca simpli călugări. În toate mănăstirile prin care treceau li se cereau veşti despre Anselm.

Ajuns la Roma a fost tratat cu mari onoruri de către Papă, cazul său fiind adus în discuţie şi prezentat într-un conciliu, negăsind însă finalizare în afară de o scrisoare de mustrare adresată regelui William. Pe timpul şederii în Italia, Anselm s-a bucurat de ospitalitatea abatelui de Telese, petrecând vara într-un sat de munte aparţinând mănăstirii. Aici şi-a încheiat lucrarea „De ce un Dumnezeu-om”, începută încă din Anglia. În octombrie 1098, Papa Urban a ţinut un conciliu la Bari pentru a se ocupa de dificultăţile ridicate de orientali cu privire la purcederea Spiritului Sfânt. Aici Anselm a fost pus de Papă la loc de cinste şi poftit să conducă dialogul. Ulterior, argumentele lui au apărut în scrierile pe această temă.

La acest conciliu au fost ridicate şi problemele pe care le întâmpina Anselm în Anglia, şi ar fi dus la excomunicarea lui William dacă Arhiepiscopul nu intervenea. Atât el, cât şi cei care-l însoţeau, doreau să se reîntoarcă la Lyon, dar au fost rugaţi să aştepte lucrările unui alt conciliu care urma să se ţină la Paște, în Lateran. Aici Anselm a aflat despre canoanele adoptate împotriva controversei Investiturilor şi despre decretele de excomunicare împotriva ofensatorilor. Acestea au avut o mare influenţă asupra slujirii sale în Anglia.

În timp ce era în împrejurimile Lyonului, Anselm a auzit de tragica moarte a lui William. În curând mesajele din partea noului rege şi ale Curţii l-au chemat în Anglia. Debarcând la Dover, s-a grăbit să-l întâlnească pe regele Henry la Salisbury. A fost primit cu amabilitate, dar foarte repede au fost ridicate întrebări legate de Investituri, într-o formă acută. Regele Henry i-a cerut Arhiepiscopului să primească şi el o nouă investitură. Anselm a invocat decretele recentului conciliu roman şi a declarat că nu a avut de ales în această problemă. Dificultatea a fost amânată, regele hotărând să trimită o solie la Roma pentru a cere o dispensă specială. Între timp, Anselm a reuşit să-i facă regelui două servicii: a înlăturat obstacolul din calea căsătoriei cu Edith, moştenitoarea regilor Saxoni şi a obţinut acordul verbal (nu scris) din partea Papei Pascal de a-i permite lui William să numească abaţi şi episcopi fără însă ca Anselm să fie obligat să-i consacre. Datorită statorniciei lui Anselm de a nu hirotoni episcopi numiţi de rege, au apărut şi efectele: mulţi episcopi renunţau la toiagul primit din mâna regelui, sau chiar refuzau scaunul dacă era sfidată opinia Arhiepiscopului. Datorită acestei situaţii, regele l-a trimis personal pe Anselm la Roma pentru a cere încă o dată acordul Papei. Cu toată statornicia, Anselm a călătorit încă o dată până în Italia pentru a primi refuzul pontifului, fără ca însă William să fie excomunicat. Înţelegând că nu este dorit de rege în Anglia, Anselm şi-a întrerupt călătoria în Lyon, unde a primit o scrisoare din partea Papei prin care era informat că au fost excomunicaţi consilierii regali, dar fără vreo decretare la adresa lui William.

Anselm şi-a continuat călătoria, dar pe cale a aflat că sora regelui – Adela de Blois, este bolnavă. S-a abătut pentru a o vizita, menţionându-i că se întoarce în Anglia pentru a-i excomunica fratele. Datorită gravităţii situaţiei, Adela a intermediat o întâlnire şi reconcilierea între Arhiepiscop şi rege, în iulie 1105. Cu toate acestea, întors în Anglia, Anselm nu i-a adus regelui puterea de a numi ierarhi, prevăzându-se un nou recurs la Roma. O scrisoare papală care îi dădea puterea lui Anselm să dezlege „căderile” anterioare pricinuite de încălcarea canoanelor a mai vindecat neînţelegerile anterioare, dar nu garanta nimic pentru viitor. În cele din urmă, într-un conciliu ţinut la Londra în 1107, s-a ajuns la un acord; regele a renunţat la pretenţia de a numi episcopi şi abaţi, în timp ce Biserica a permis ca prelaţii să-şi „închine” posesiunile stăpânitorului lumesc. Unii consideră în mod eronat că acest acord a fost un triumf al regelui, întrucât a câştigat substanţial abandonând o simplă formalitate de investitură. Realitatea a fost însă alta: ritul investiturii regilor a fost un simbol al puterii reale revendicat de regii englezi, iar acum a fost abandonat. Victoria a fost de fapt a Arhiepiscopului, care a creat precedentul pentru soluţionarea altor astfel de probleme ridicate ulterior.

În cele din urmă, Arhiepiscopul Anselm a fost lăsat să-şi trăiască liniştit apusul vieţii. În ultimii doi ani din viaţă şi-a continuat munca pastorală şi şi-a încheiat ultima scriere.

Munca lui ca pastor şi brav campion al Bisericii face din Anselm unul din personajele marcante ale istoriei religioase. Influenţa învăţăturilor lui spirituale s-au simţit pretutindeni, iar rezultate s-au văzut în multe ţinuturi. Rezistenţa pentru apărarea libertăţii Bisericii în istoria zbuciumată a Evului Mediu a avut efecte mult după timpul său. Influenţa lui asupra filosofiei şi a teologiei catolice a fost una profundă şi de durată, ridicându-se la rangul papilor Grigore al VII-lea şi Inocenţiu al III-lea, precum şi a lui Thomas Becket. De asemenea, poate fi amintit împreună cu Atanasie, Augustin şi Toma de Aquino, meritele lui în câmpul teologiei primind recunoaşterea oficială când, papa Clement al XI-lea, în 1720, l-a declarat Doctor al Bisericii, fiind comemorat pe data de 21 aprilie.

Nu s-a întâmplat ca un sfânt catolic să câştige admiraţia filosofilor germani şi a istoricilor englezi, dar Anselm a fost apreciat de Hegel şi de istoricul E. A. Freeman, care-l aminteşte cu cuvinte de laudă: „Străin cum a fost,  şi-a câştigat locul printre cei mai nobili respectaţi ai insulei noastre. A fost ceva să fie model al perfecţiei bisericeşti; a fost ceva să fie plăsmuitor al teologiei creştine – dar a fost ceva mai mult să fie întrupare a dreptăţii şi milei, să fie numit în analele umanităţii ca omul care a salvat vânatul şi a susţinut sfinţenia lui Ælfheah.” (History of the Norman Conquest, IV, 444).

sursa aici

Published in: on 10 Martie 2015 at 22:34  Lasă un comentariu  
Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

Sfântul Vincenţiu de Paul

Sfântul Vinceţiu s-a născut în Pouy, regiunea Gasconiei în Franţa, în anul 1580, într-o familie de ţărani. Şi-a făcut studiile laice în Dax, iar pe cele teologice – întrerupte de o scurtă perioadă petrecută în Saragossa, la Toulouse. Hirotonit în anul 1600, a rămas în vecinătatea Toulouseului ca tutore, continuându-şi în acelaşi timp studiile. În anul 1605 merge la Marsilia pentru o moştenire, iar la întoarcere, pe mare, este capturat de piraţi şi vândut în Tunis ca sclav, de unde scapă în anul 1609, împreună cu superiorul lui. Întors în Franţa, ajunge în Avignon la trimisul papei, pe care îl urmează la Roma pentru a-şi continua studiile. Este apoi retrimis în Franţa cu o misiune secretă, la Henri al IV-lea. Ajunge capelan al reginei Margareta de Valois (cunoscută şi ca Regina Margot), fiindu-i încredinţată şi micuţa mănăstire Saint-Léonard-de-Chaume. La cererea lui Pierre de Bérulle, a preluat şi parohia de Clichy din apropierea Parisului, dar în anul 1612 intră în serviciul ilustrei familii franceze Gondi, pentru a-i fi tutore lui Philippe-Emmanuel de Gondi. În acelaşi timp devine şi spiritual al doamnei de Gondi. Cu ajutorul ei, a început să întreprindă pe proprietăţile familiei acte de caritate, dar pentru a scăpa de cinstea care i se acorda, cu aprobarea cardinalului de Bérulle, a devenit paroh la Chatillon-les-Dombes (în fosta regiune Bresse, din estul Franţei). Aici a reuşit să convertească mai mulţi protestanţi şi să fondeze prima conferinţă a carităţii pentru sprijinul săracilor. În anul 1617 este rechemat de către familia Gondi la care se şi întoarce, reluând misiunile populare. Câţiva preoţi parizieni, bine pregătiţi, acaparaţi de succesul lui, i s-au alăturat. În majoritatea localităţilor, după astfel de misiuni, a fost fondată câte o Conferinţă a carităţii pentru consolarea săracilor, între acestea remarcându-se Joigny, Châlons, Mâcon, Trévoux, unde au funcţionat până la Revoluţia franceză din 1789.

Alături de săraci, grija lui Vincenţiu era îndreptată către condamnaţii de pe galere, supuse domnului de Gondi ca general al galerelor Franţei. Înainte de a fi transportaţi la bordul galerelor sau când erau obligaţi de boală să coboare, deţinuţii condamnaţi erau legaţi cu lanţuri în temniţe umede, acoperiţi de vermine, singura lor hrană fiind pâine neagră şi apă. Starea lor morală era însă mai înspăimântătoare decât mizeria fizică. Vincenţiu dorea să le amelioreze pe ambele. Asistat de un preot, a început să viziteze deţinuţii galerelor din Paris, adresându-le cuvinte binevoitoare şi făcându-le diferite servicii. Le-a cucerit astfel inimile şi a convertit mulţi dintre ei, dar şi dintre cei care veneau să-i viziteze. A fost cumpărată de asemenea, o casă unde Vincenţiu a înfiinţat un spital. Numit ulterior de către Louis al XIII-lea capelan al galerelor, a profitat de acest titlu pentru a vizita şi galerele din Marsilia. Şi-a revărsat grija şi asupra acestora, plănuind să infiinţeze şi aici un spital, lucru materializat abia după un deceniu.

Congregaţia Misiunii

Binele înfăptuit pretutindeni de către aceste misiuni, alături de îndemnul doamnei de Gondi, l-au făcut pe Vincenţiu să fondeze institutul religios al preoţilor care făgăduiau să evanghelizeze oamenii din regiunile rurale – Congregaţia preoţilor Misiunii.

Experienţa i-a revelat Sfântului Vincenţiu că binele săvârşit prin misiunile populare nu poate fi de durată dacă nu există preoţi în acele locuri care să-l menţină, iar acest lucru era lacunar în acea perioadă. Începând cu conciliul tridentin, episcopii s-au străduit să fondeze seminarii pentru formarea preoţilor, dar întâlnind multe obstacole, din 20 nu au dăinuit nici zece până în anul 1625. Ansamblul general al clerului francez şi-a exprimat dorinţa ca admiterea candidaţilor în ordinele sfinte să fie făcută după câteva zile de retragere şi reculegere. La cererea episcopului de Beauvais, Potierdes Gesvres, Vincenţiu şi-a asumat răspunderea de a organiza la Beauvais o astfel de reculegere, pentru septembrie 1628. Conform planului său, au inclus conferinţe ascetice şi instrucţii de cunoaştere a lucrurilor celor mai indispensabile preoţilor. Contribuţia lor cea mai importantă a fost faptul că au fondat seminarii care au dăinuit ulterior în Franţa. Pentru început perioada de formare a durat zece zile, fiind extinsă succesiv la 20 de zile, o lună, trei luni înainte de hirotonire. În cele din urmă, episcopii au prelungit perioada de pregătire la doi sau trei ani.

În jurul anului 1635, Vincenţiu a înfiinţat n seminar la Collége des Bons-Enfants. Ajutat de Richelieu cu 100 de coroane, a ţinut la acest colegiu numai clerici care studiau teologia (un Seminar major) şi a fondat pe lângă Saint-Lazare un seminar minor (1642, Seminarul Sfântului Charles) pentru clerici tineri, în care se studiau ştiinţele umaniste. I-a trimis pe unii dintre preoţi episcopului de Annecy pentru a-i conduce acestuia seminarul şi pentru a-i ajuta pe episcopi să-şi întemeieze seminarii în propriile dieceze. Până la moartea sa acceptase astfel conducerea a 11 seminarii. Înainte de Revoluţie, congregaţia sa conducea în Franţa 53 de seminarii majore şi nouă seminarii minore – o treime din întreaga ţară.

Conferinţa ecleziastică a completat munca seminariilor. Începând cu anul 1633, Sf. Vincenţiu ţinea câte una în fiecare zi de marţi la Saint-Lazare, la care se adunau toţi preoţii dornici să împărtăşească despre virtuţi şi stările lor. Printre alţii, au participat Bossuet şi Tronson. Prin conferinţe, Sfântul Vincenţiu a instituit şi retrageri deschise laicilor, cât şi preoţilor. Se estimează că în ultimii 25 de ani din viaţa sfântului, veneau regulat peste 800 de persoane anual. Aceste retrageri au contribuit foarte mult la insuflarea spiritului creştin printre mase, dar impuneau mari sacrificii la casa St-Lazare. Participanţilor nu li se cerea nimic; gândind la binele sufletelor, Vincenţiu se gândea prea puţin la preţ. La plângerile fraţilor lui care doreau o anumită selecţie pentru admiterea la retragerile spirituale, a fost în asentimentul lor de a face o oarecare selecţie. Spre seară însă nu mai fuseseră niciodată atât de multe persoane primite, iar când fratele ruşinat a venit să-i spună că nu mai era loc, Vinceţiu i-a răspuns senin: „Ei bine, dă-l pe al meu.

Lucrarea pentru săraci

Vincenţiu de Paul a stabilit Congregaţia „Fiicele Carităţii” aproape în acelaşi timp cu retragerile pentru preoţi. La început aveau scopul de a asista conferinţele carităţii. Când în 1629, conferinţele au fost înfiinţate şi la Paris, doamnele care s-au alăturat cu uşurinţă, au adus pomana şi doreau să viziteze săracii, dar se întâmpla des să nu le ştie oferi grija pe care o cerea stările particulare, şi îşi trimiteau servitorii să facă ceea ce era necesar fiecăruia. Vincenţiu a conceput înrolarea unor femei evlavioase pentru acest serviciu în favoarea săracilor. Au fost mai întâi distribuite fiecare în diverse parohii unde apăreau conferinţe şi săracii erau vizitaţi alături de ele sau, în unele momente, chiar şi în absenţa lor. În recrutarea, formarea şi ghidarea acestor servitoare ale săracilor, Vincenţiu a aflat sprijin în d-ra Legras. Când numărul lor a crescut, sub îndrumarea ei, au fost grupate într-o comunitate, fiind vizitate de către sfânt săptămânal şi ţinându-le câte o conferinţă potrivită cu starea lor.

Pe lângă „Fiicele Carităţii”, Vincenţiu de Paul a asigurat năpăstuiţilor soartei serviciul „Doamnelor Carităţii”, la cererea Arhiepiscopului de Paris. Sub acest nume, în anul 1634, a grupat câteva femei pioase, pregătite să ofere asistenţă medicală bolnavilor proveniţi din clasele de jos şi să viziteze deţinuţii. Printre acestea, se numărau şi aproape 200 de doamne din înalta societate. După ce Sf. Vincenţiu le-a trasat sarcinile, a încurajat zelul lor caritabil. Prin ele s-a reuşit colectarea unei sume uriaşe distribuite ulterior ca şi ajutor pentru cei nefericiţi. Printre toate acţiunile întreprinse, aceea a îngrijirii orfanilor a fost una dintre cele mai importante. Unii dintre aceşti copii năpăstuiţi erau malformaţi în mod deliberat pentru a fi mai apoi trimişi să cerşească. Unii erau primiţi în azilul municipal, dar de cele mai multe ori erau trataţi urât sau lăsaţi să moară de foame. „Doamnele Carităţii” au început prin a lua aleatoriu 12 copii, instalaţi într-o casă specială încredinţată „Fiicelor Carităţii”. În decursul anilor numărul copiilor a ajuns la 4000, costurile de întreţinere se ridicau la 30.000 livre (monedă utilizată în Regatul Franţei, în perioada numită Vechiul Regim), ajungând la 40.000 livre odată cu creşterea numărului de copii.

Cu ajutorul unui anonim generos care a donat 10.000 livre, Vincenţiu a fondat „Ospiciul Numelui lui Isus”, unde 40 de bătrâni au găsit un acoperiş şi muncă pe măsura condiţiei lor. Aceeaşi binefacere a fost extinsă tuturor săracilor din Paris prin crearea unui spital general, gândit mai întâi de câteva doamne ale Carităţii, precum Ducesa d’Aiguilllon. Vincenţiu a adoptat ideea şi a făcut mai mult decât oricine pentru materializarea a ceea ce s-a numit una din cele mai mari opere de caritate ale secolului al XVII-lea, adăpostul a 40.000 de săraci într-un azil în care au primit o muncă utilă. Ca răspuns la apelul Sf. Vincenţiu, darurile s-au revărsat. Regele a oferit pământurile Salpétriere-ului pentru ridicarea spitalului, cu un capital de 50.000 livre şi 3000 pentru dotări; Cardinalul Mazarin a trimis 100.000 livre ca prim cadou; Preşedintele Parlamentului – Guillaume de Lamoignon – 20.000 coroane; o doamnă din familia Bullion, 60.000 livre. Sf. Vincenţiu le-a implicat pe „Fiicele Carităţii” în acest proiect, şi l-a suportat cu toată puterea lui.

Actele de caritate ale Sf. Vincenţiu nu s-au limitat doar la Paris, ci au pătruns în toate provinciile devastate de mizerie. În acele timpuri ale Războiului de Treizeci de Ani, ţinuturile Lorraine, Trois-Evechés, Franche-Comté şi Champagne au îndurat pentru aproape un sfert de secol toate ororile şi flagelurile atrase de război. La apelul Sf. Vincenţiu către „Doamnele Carităţii”, se estimează că au fost strânse 12.000 livre. Când fondurile s-au terminat, a căutat din nou pomană pe care a trimis-o îndată în districtele lovite, iar când donaţiile au scăzut, s-a decis să tipărească şi să vândă un ziar periodic numit „Le magasin charitable”. De asemenea, a încurajat fundaţia societăţii să se implice în înhumarea celor decedaţi şi în curăţarea mizeriilor care erau o permanentă cauză a ciumei. Cei înrolaţi erau de multe ori conduşi de surorile carităţii. Pentru a nu le lăsa în faţa armatelor, Vincenţiu a adus în Paris 200 de tinere cărora s-a străduit să le ofere adăpost în diferite convente, şi numeroşi copii pe care i-a găzduit la St-Lazare. A fondat de asemenea, o fundaţie specială pentru ajutorarea nobililor din regiunea Lorraine, care căutau refugiu în Paris. După încheierea păcii, şi-a îndreptat grija spre catolicii irlandezi şi englezi izgoniţi din ţara natală.

Toate aceste acţiuni au sporit prestigiul lui Vincenţiu de Paul în Paris şi chiar la Curte. Cardinalul Richelieu îl primea şi răspundea cererilor sale. L-a asistat în fondarea seminariilor şi a instituit o casă pentru misionarii săi în satul natal. Pe patul de moarte, Louis al XIII-lea a dorit să fie asistat de Sf. Vincenţiu. Văduva acestuia, Anna de Austria, l-a făcut pe Vincenţiu membru al Consiliului de conştiinţă, însărcinat cu nominalizarea celor care urmau să primească onoruri. Aceste funcţii nu i-au alterat însă modestia, mergând la Curte numai de nevoie, îmbrăcat simplu. Sub Mazarin, când Parisul s-a răsculat în timpul Frondei (1649) împotriva regentului iar Anna de Austria a fost obligată să se retragă la St-Fermain-en-Laye, Vincenţiu a înfruntat toate pericolele mergând să ceară clemenţă în numele ei parizienilor, şi a sfătuit-o cu îndrăzneală să-şi sacrifice pentru cel puţin o scurtă perioadă de timp ministrul cardinal, pentru a evita relele pe care războiul ameninţa să le aducă asupra oamenilor. De asemenea, l-a dojenit pe Mazarin în persoană, dar sfatul său nu a fost ascultat. Sf. Vincenţiu şi-a înteţit eforturile pentru diminuarea nenorocirilor războiului în Paris. Din grija lui, aproape 16.000 de refugiaţi primeau hrană zilnic, aproximativ 900 de tinere erau adăpostite. În acest timp, împotriva pericolelor la care se expunea, Vincenţiu şi-a sporit scrisorile şi vizitele la Curtea St. Denis pentru a îndemna la pace şi clemenţă. I-a scris o scrisoare chiar papei cerându-i să intervină şi să medieze pacea între cele două părţi.

Janseismul a făcut de asemenea, evident ataşamentul Sf. Vinceţiu faţă de credinţă. Când Duvergier de Hauranne, ulterior faimos abate de St. Cyran, a venit la Paris, Vinceţiu de Paul a arătat un oarecare interes în el ca într-un compatriot şi un preot în care a distins învăţătură şi pietate. Mai apoi, când s-a familiarizat cu fundamentele ideilor lui despre har, departe de a fi indus în eroare, s-a străduit să-l oprească de pe calea rătăcirii. Când publicaţia „Augustinus” a sectei janseniste şi „Fréquent communion” a lui Arnauld au publicat adevăratele idei şi opinii ale sectei, Vincent s-a apucat să le combată. L-a convins pe episcopul de LavaurAbra de Raconis, să scrie împotriva lor. În Consiliul conştiinţei s-a opus împotriva decernării titlurilor celor care le-ar fi împărtăşit ideile. Stimulaţi de el, câţiva episcopi, la St-Lazare, au luat iniţiativa în a-i transmite aceste erori papei. Sf. Vincent a motivat 85 de episcopi să ceară condamnarea a cinci puncte faimoase, şi a convins-o pe Anna de Austria să-i ceară papei grăbirea deciziei. Când cele cinci puncte au fost condamnate de către papa Inocenţiu al X-lea (1655) şi Alexandru al VII-lea (1656), Vincenţiu a căutat ca această sentinţă să fie acceptată de toţi. Cu toate acestea, zelul său pentru credinţă nu l-a făcut să uite de actele caritative. Ordinele religioase au beneficiat de asemenea, de influenţa lui. Nu numai că a condus Ordinul surorilor Vizitei Preasfintei Marii, fondat de Francisc de Sales, dar l-a primit în Paris pe Religiosul Sfântului Sacrament, a susţinut existenţa Fiicelor Crucii (a căror obiectiv era să înveţe fetele de la ţară), a încurajat reforma benedictinilor, cistercienilor, augustinienilor, etc. Cardinalul Rochefoucault, însărcinat cu reforma ordinelor religioase din Franţa, l-a numit pe Vincenţiu ca om de încredere şi l-a obligat să rămână în Consiliul de conştiinţă.

Zelul şi caritatea sfântului Vincenţiu a trecut graniţele Franţei. Încă din 1638 i-a însărcinat pe preoţi să predice păstorilor din regiunea Campagna (în jurul Romei). I-a îndemnat să ţină la Roma şi Genova exerciţii pentru cler şi misiuni populare în Savoia şi Piedmont, i-a trimis pe alţii în Irlanda, Scoţia, Hebride (arhipelag ce aparţine de Scoţia), Polonia şi chiar Madagascar. Dintre toate muncile depunse în afara graniţelor, niciuna nu l-a interesat atât ca sărmanii sclavi din ţările barbare, a căror soartă o împărtăşise. Aceştia numărau aproximativ 30.000 de suflete, împărţiţi între Tunis, Bizerta şi Alger. În mare parte creştini, au fost răpiţi de piraţii turci. Erau trataţi ca şi adevărate animale de povară, condamnaţi la munci groaznice, fără a li se acorda grijă materială sau spirituală. Sfântul Vincenţiu a trimis şi între aceştia preoţi şi fraţi care le organizau misiuni, asigurându-le servicii religioase. În acelaşi timp acţionau ca agenţi între ei şi familiile lor, reuşind ca pe unii să îi elibereze. Până la moartea sf. Vincenţiu, aceşti misionari reuşiseră să răscumpere 1200 de scalvi, cheltuind 1.200.000 livre pentru aceste acte, fără a menţiona jignirile şi persecuţiile pe care ei îşişi le-au îndurat din partea turcilor. Această viaţă atât de fructuoasă în opere de caritate îşi are izvorul într-un profund spirit religios şi într-o viaţă interioară de o intensitate minunată. A fost deosebit de credincios îndatoririlor stării lui, atent să se supună sugestiilor de credinţă şi evlavie, devotat rugăciunii, meditaţiei şi tuturor exerciţiilor religioase şi ascetice. Prudent şi cu o minte practică, nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Neîncrederea în sine a fost egalată doar de încrederea în Providenţă. Când a fondat Congregaţia Misiunii şi Surorile Carităţii, s-a abţinut în a le trasa reguli fixe în prealabil şi doar după încercări şi multe experienţe le-a înzestrat şi cu reguli. Zelul său pentru suflete nu a cunoscut limite, fiecare ocazie fiind o oportunitate de a-l pune în practică. Când pe 27 septembrie 1660 a trecut la cele veşnice, clasa defavorizată din Paris şi-a pierdut cel mai bun prieten, iar umanitatea un binefăcător neîntrecut a epocii moderne.

În anul 1705, Superiorul General al Lazariştilor a cerut instituirea procesului de canonizare. Mai mulţi episcopi, printre care Bossuet, Fénelon, Fléchier, şi Cardinalul de Noailles au susţinut cererea. Pe data de 13 august 1729, Vincenţiu a fost declarat Fericit de Benedict al XIII-lea, şi canonizat de Clement al XII-lea pe 16 iunie 1737. În 1885, Leo al XIII-lea l-a numit patron al Surorilor Carităţii. În decursul vieţii sale, Vincenţiu de Paul a scris un mare număr de scrisori, estimate la nu mai puţin de 30.000. După moartea sa, a început şi sarcina de colectare a acestora, până în secolul al XVIII-lea fiind adunate 7000, multe fiind pierdute. Cele păstrate au fost publicate în decursul timpului sub diferite titluri, dar nu mai mult de 3200.

Published in: on 26 Septembrie 2014 at 0:00  Lasă un comentariu  

Puterea lui Isus vs. puterea posedării

GadaraAţi simţit vreodată că viaţa pe care o trăiţi nu este neapărat viaţa pe care aţi dori să o aveţi? Cumva că viaţa nu vă aparţine şi că aţi devenit cumva prizonieri ai propriei vieţi? Dacă da, înseamnă că aţi făcut cunoştinţă cu posedaţii din ţinutul Gadarei (Mt. 8, 28-34). În evangheliile după Marcu şi Luca (Mc. 5, 1-20; Lc. 8, 26-39) apare un singur posedat care „după vindecare doreşte să-L urmeze pe Iisus. […] În mai multe episoade, acolo unde ceilalţi evanghelişti vorbesc despre o singură persoană, Matei introduce două (vindecarea orbului cerşetor, etc.)…” (Cristian BĂDILIŢĂ, Noul Testament. Evanghelia după Matei)

Evanghelistul Matei (la fel şi Luca), oferă o imagine a omului separat de societate, dar nu numai o încadrare a modului de trai a celor posedaţi, ci mai degrabă starea lor sufletească. Dacă nu ar fi fost aşa, un rând de haine, un acoperiş şi un cleşte le-ar fi rezolvat problema, dar ştim că problemele vieţii nu sunt atât de uşor de trecut. Mormintele, lanţurile, goliciunea şi demonii nu fac altceva decât să ne arate starea sufletească a acestor oameni. Ne evidenţiază o viaţă divizată de Dumnezeu, de aproapele (familie, prieteni, comunitate) şi de sine. Arată spre un suflet ce trebuie vindecat şi care are nevoie nu numai de o nouă împrejurare, ci şi de o viaţă nouă.

Nu ştim de ce aceşti oameni au ales să plece din cetate şi ce-i reţine printre morminte, nici ce i-a lăsat vulnerabili şi neacoperiţi. Nu ştim nici ce duhuri malefice i-au vânat şi le-au posedat soarta şi nu le putem spune povestea vieţii. Putem da mărturie însă despre momentele din vieţile noastre în care am fost mai mult morţi decât vii, expuşi, vulnerabili, captivi în propriile trăiri, încătuşaţi de greutăţi, departe de toţi cei apropiaţi şi conduşi parcă de altcineva.

Motivele acestora sunt legiunile (Lc. 8, 30), căci sunt multe: avortul, certurile, dezamăgirea şi despărţirile de cei dragi, mâhnirea în faţa morţii, preocupările care ne lasă istoviţi şi izolaţi, necontenita căutare a fericirii, mânia, frica, năravurile nesănătoase, indiferenţa, cinismul şi multe-multe altele. Putem deveni atât de ataşaţi de astfel de trăiri încât par să prindă viaţă, o viaţă a lor, preluând conducerea şi posedându-ne. Din acel moment viaţa nu ne mai aparţine.

Astfel apare uneori dorinţa de a fugi de viaţa pe care o ducem. Cum ar fi să ne facem un nou cont de viaţă (ca şi un cont nou de mail) şi să o reluăm într-un alt loc, cu alţi oameni, idei noi, posibilităţi multiple? Problema e că oriunde am merge, suntem tot noi… dar nu înnoiţi. Nu putem scăpa de noi înşine.

Dar nu trebuie să fie aşa, căci şi pentru noi şi pentru posedatul(-ţii) din Evanghelie este o nouă zi. Chiar demonii au adeverit puterea lui Dumnezeu: „Ce ai cu noi Fiu al lui Dumnezeu?” Se plâng, negociază şi îi cer voie lui Isus, căci sunt fără putere în faţa Vieţii şi ei ştiu asta. Doar noi părem să nu cunoaştem puterea lui Dumnezeu…

Nu există nimic din ce am întâlnit în vieţile noastre, din ceea ce am săvârşit sau am lăsat neterminat, nici o circumstanţă care să nu fie supusă puterii lui Dumnezeu, putere care iubeşte, iartă, vindecă, restaurează vieţi. Cu Isus lanţurile se rup, goliciunea este acoperită, mormintele deşertate şi diavolii lăsaţi fără putere.

Fiecare zi închinată lui Dumnezeu înseamnă un pas înspre cetate, înspre speranţă, înspre viaţă şi spre mărturia dată despre binele pe care îl primim în dar.

Sfinţii Petru şi Pavel

în Scrisoarea către Corinteni a Sfântului Clement Romanul

(96 e.n.)

Biserica lui Dumnezeu care sălăşluieşte în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care sălăşluieşte în Corint, celor care sunt chemaţi şi sfinţiţi prin voia lui Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească de la Atotputernicul Dumnezeu prin Isus Hristos. […]

Petru şi PavelDar să nu ne oprim asupra celor de mai de mult, ci să venim la eroii spirituali mai recenţi. Să luăm exemple nobile oferite de generaţia noastră. Prin invidie şi pizmă cei mai mari şi cei mai drepţi stâlpi [ai Bisericii] au fost persecutaţi şi condamnaţi la moarte. Să îi avem în vedere pe străluciţii apostoli. Petru, prin nedreaptă ură, a îndurat nu una sau două, ci numeroase cazne, iar când în cele din urmă a suferit martiriul, a trecut la locul de cinste ce i se cuvenea. Datorită urii, Pavel a dobândit de asemenea, răsplata răbdării, după ce a fost închis de şapte ori, obligat să fugă şi lapidat. După ce a propovăduit în Răsărit şi în Apus, şi-a dobândit strălucita reputaţie datorită credinţei, învăţând îndreptarea întregii lumi, ajungând până în îndepărtatul Apus (n.t. Peninsula Iberică) şi suferind martiriul sub prefecţi. Astfel a fost luat din lume şi a mers în locul sfânt, după ce s-a dovedit un exemplu măreţ al răbdării.

Acestor oameni care şi-au petrecut viaţa în practicarea sfinţeniei, trebuie să le adăugăm o mulţime din cei aleşi care, răbdând prin ură multe nedreptăţi şi torturi, ne-au dat multe exemple de urmat. […]

Duminica samarinencei (Ioan 4, 5-42)

http://www.harvardartmuseums.org/art/248186

Isus si samarineanca

Isus alege o cale mai aparte spre Galileea, trecând prin ţinutul samarinenilor. O relaţie specială îi ţine la distanţă pe evrei de samarineni şi fiecare crede că deţine adevărul, dar Adevărul este mai presus de credinţele celor două ginţi. Dacă evreii „purişti” din Ierusalim îi evită, Dumnezeu îi caută mai ales pe aceştia aducându-le apa vieţii veşnice.

La fântâna lui Iacob Isus întâlneşte o femeie cu un trecut încărcat, cu păcate şi fapte bune, cu temeri şi regrete, dar mai ales cu secrete profunde. Din versetele lui Ioan nu reiese viaţa unei persoane tocmai integre: a avut cinci soţi până la întâlnirea cu Isus, iar acum stătea cu un al şaselea. Un trecut puţin cunoscut al unei anonime, dar care nu poate fi trecut cu vederea de Isus.

În societăţile semitice rolul femeii este extrem de redus, iar controlul asupra vieţii ei îl are tatăl şi ulterior soţul. Dacă samarineana este divorţată, este pentru că soţul a divorţat de ea, întrucât ea nu avea această posibilitate. Dar evanghelistul nu precizează dacă este divorţată de cei cinci soţi, sau este văduvă. Spune doar că de cinci ori a rămas singură, abandonată, de cinci ori a luat-o de la capăt. Aceasta este tragedia vieţii ei.

Am putea foarte uşor să începem să o judecăm, necunoscându-i însă trecutul. Dacă nu ne este prezentat, este pentru că nu contează trecutul ei, cât oglindirea vieţii ei în vieţile tuturor oamenilor. Oameni precum femeia, oameni cu un trecut, trăiesc mereu cu frica de a nu fi descoperiţi. Nu este doar frica de a se afla adevărul, ci frica de a nu fi înţeleşi cu adevărat de cei din jur, căci omul doreşte să fie cunoscut de ceilalţi cât mai profund. Dorim să ne „revărsăm” vieţile faţă de ceilalţi din cele mai adânci izvoare ale fiinţei. Acelaşi lucru îl cere Isus femeii când îi spune: „Dă-Mi să beau” (v.7). Este invitaţia de a se deschide, de a se face cunoscută (a fi cunoscut înseamnă a fi iubit, a fi iubit înseamnă a fi cunoscut).

A fi doar descoperit fără a fi cunoscut nu aduce nici o satisfacţie sufletului, lăsând doar o legătură aridă care tânjeşte după ceva mai mult, dar întotdeauna întorcându-ne la „fântână”. Fiecare om merge spre fântâna lui, spre viaţa lui şi modul de a o trăi (în familie sau singur, ajutându-i pe alţii sau ignorându-i, în discreţie sau în faimă, virtuoasă ori în vicii). Putem fiecare să numim „fântâna” în care ne astâmpărăm setea de viaţă clipă după clipă. Sosim la acel izvor pe care-l considerăm potent să ne potolească, dar mereu trebuie să revenim. Ca mulţi dintre oameni, alegem să bem din sursa care nu ne satisface deplin niciodată. Femeia samarineană a ales soţ după soţ fără să-şi afle liniştea căminului dorit.

Există însă o altă sursă: Isus Hristos. El reprezintă fântâna care ne spală trecutul, din care izvorăşte noua viaţă şi noile posibilităţi. Este Cel care ne eliberează de clişee şi obiceiuri, potolindu-ne setea. Este fântâna pe care femeia samariteană a descoperit-o. În acea zi se îndrepta ca şi în trecut spre aceeaşi fântână veche la care mergea de mult timp, fântâna înaintaşilor ei. Dar în acea zi Isus îi dă de ales între două realităţi: să rămână aşa cum era sau să devină o nouă făptură. În amiaza zilei îi luminează trecutul: „Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu este bărbatul tău.” (v. 18). Cuvintele lui Isus nu reprezintă o acuză, ci doar un expozeu al stării de fapt. Trecutul femeii a fost descoperit!

Isus nu se opreşte doar la această revelare, fiind mai interesat de viitorul femeii decât de trecut. Doreşte să-i potolească setea mai mult decât să-i judece trecutul, căci o cunoaşte. Priveşte spre trecutul ei şi vede o femeie care tânjeşte după viaţă, însetată de a fi cunoscută, iertată, integrată… iubită. Setea ei nu putea fi stinsă de nici o fântână lumească, şi nici setea noastră.

Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Cine însă va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac.” (v. 13)

Aceasta este apa vie a noii fiinţări, a noilor posibilităţi, a eliberării de trecut şi de păcate. Această apă vie este chiar viaţa lui Isus care a devenit în femeia samarineană „izvor de apă ţâşnind spre viaţă veşnică” (v. 14). Ea a descoperit în sine izvorul vieţii, a devenit fântâna în care curge viaţa lui Isus şi „şi-a lăsat aşadar urciorul şi a plecat…” (v. 28).

Nu este de ajuns să ascultăm povestea femeii din Samaria sau să dăm crezare mărturiei sale. Până când nu vom descoperi şi noi izvorul vieţii lui Hristos, ne vom îndrepta mereu spre fântânile secate ale vieţilor noastre, trăind mereu însetaţi şi cu frica de a fi descoperiţi. Dar cât timp vom mai putea trăi purtându-ne urcioarele la aceste izvoare? Există o altă sursă, una care ne-a promis Viaţa, una prin care ne facem cunoscuţi, iertaţi şi iubiţi, una prin care, gustând-o, devenim ceea ce bem.

Published in: on 16 Mai 2014 at 0:00  Comments (2)  
Tags: , , , , , , , , ,

Duminica „slăbănogilor”

După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus a urcat la Ierusalim. Este, la Ierusalim, lângă [Poarta] Oilor, o scăldătoare care în evreieşte se cheamă Bethzata, având cinci porticuri. În acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi. Şi era acolo un om ţintuit de treizeci şi opt de ani de boala lui. Văzându-l Iisus cum zace şi ştiind că [boala] ţine de multă vreme, îi zice: „Vrei să te faci sănătos?” Bolnavul I-a răspuns: „Doamne, nu am pe nimeni care, atunci când se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Până ajung eu, coboară altul înaintea mea.” Isus îi zice: „Scoală, ia-ţi patul şi umblă!” Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi a început să umble. (NOUL TESTAMENT, Evanghelia după Ioan, Ediţie bilingvă, Introduceri, traducere, comentariu şi note patristice de Cristian Bădiliţă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, p. 43)

Este o perioadă foarte lungă să stai pe pat timp de treizeci şi opt de ani, momente în care zilele se scurg anonime, fiecare fiind la fel: aşteptând, urmărind, sperând şi totuşi, nimic să nu se schimbe. Pentru omul bolnav din scăldătoarea Bethzata (Betezda sau Vitezda după alţii) viaţa pe rogojina lui a devenit un mod de viaţă, dar o viaţă fără pic de progres. Devine incapabil să vadă că adevărata fântână a vieţii se află în inima lui şi nu în scăldătoarea „magică” în care speră să-şi afle vindecarea. Stă însă pe marginea scăldătorii aşteptând, urmărind şi sperând că lucrurile se vor schimba de la sine… sau Dumnezeu le va schimba pentru el.

Exista într-adevăr credinţa că apa scăldătorii avea proprietăţi curative care puteau schimba destinul oamenilor bolnavi. Când şi când un înger cobora şi tulbura apele, iar prima persoană care intra în apă, se vindeca. Bolnavul prezentat de Sf. Ev. Ioan (5, 1-10) nu se ridică de pe pat până nu vede apa tulburată de înger… Îşi spunea poate că: „De îndată ce apa se va tulbura, mă voi ridica, viaţa mi se va schimba în bine, boala îmi va dispărea. Atunci când…, de îndată ce…, doar după…

Scăldătoarea Bethzata nu este altceva decât o amăgire care ne convinge că viaţa este o înşirurire de circumstanţe. Ne sminteşte făcându-ne să credem că viaţa se află în afara noastră, făcându-ne să trăim aşteptând miraje, vise efemere, câştiguri neaşteptate sau moşteniri de la „mătuşi„. Atunci vom trăi mai bine şi totul va fi perfect!

Scăldătoarea” ne atrage pe fiecare încă din copilărie (Când voi creşte mare…) şi continuă în multe cazuri toată viaţa. O viaţă în decepţii şi speranţe în miraje, pentru că în fiecare zi avem nevoie de „Bethzata„, dar viaţa nu mai este trăită, ci este pusă în plan secundar, aşezată pe rogojina de pe marginea „scăldătorii„, îngrădită de întâmplări. Bolnavul din Evanghelie este atât de prins încât nici nu răspunde obiectiv la întrebarea lui Isus. Îi oferă doar circumstanţe şi scuze: „Doamne, nu am pe nimeni…„.

Isus vine să ne arate că fiecare dintre noi suntem mai mult decât situaţiile vieţii noastre, căci viaţa se află între aceste împrejurări. Isus nu-l ajută pe om să intre în scăldătoare, ci vine la locul lui de „veghe„, locul din care omul vrea să evadeze, adresându-I cuvintele Vieţii şi ale Învierii: „Scoală-te,… şi umblă!” Omul vindecat nu-şi lasă patul, rogojina, ci îl ia cu el; de acum nu se mai lasă condus de împrejurări, ci le poartă singur. La fel face cu fiecare dintre noi: nu ne schimbă cursul vieţii, ne schimbă pe noi. Ne cheamă la o nouă viaţă, la un nou mod de a fi, de a vedea, acţiona şi gândi. Ridicaţi la această nouă viaţă descoperim că, într-un fel, evenimentele din viaţa noastră se schimbă. Avem o cu totul altă viziune asupra modului în care trăim, suntem mai liberi de tot ce ne covârşea, iar această inerţie a vieţii noi ne transformă din ape calme, inerte, în ape tulburi pline de Viaţă. Şansa oferită de Isus nu este o viaţă a întâmplărilor; ea se petrece în fiecare moment al existenţei noastre indiferent de evenimente.

Eşti ţintuit pe rogojină? Aştepţi tulburarea apelor din Bethzata?

Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă!” (Ioan 5, 8)

„Pace vouă!”

Toma NecredinciosulDacă nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor, şi dacă nu voi pune degetul în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25). Această frază l-a stigmatizat pentru totdeauna pe Toma ca „Necredinciosul” şi aşa îl recunoaştem şi în zilele noastre, dar se poate să existe o altă faţă a apostolului pe care o omitem. Acela este de fapt Toma, cel care vrea să creadă în înviere, cel căruia Isus i se arată în „Duminica Tomii”.

Este o întâmplare despre credinţă şi nu despre îndoială, care vine să ne spună că învierea este greu de acceptat. Învierea nu este o idee asupra căreia ne dăm consimţământul, ci este un nou mod de a fi. Dacă nu realizăm cu adevărat ce reprezintă învierea în vieţile noastre şi cum se manifestă, se poate să nu fie atât de reală nici pentru noi.

Astfel, Toma a fost cel etichetat „Necredinciosul”, dar şi ceilalţi apostoli au dat o oarecare dovadă de necredinţă în înviere. În Duminica Paştelor – prima zi a săptămânii, ziua învierii, se ascundeau de frica iudeilor. Dumnezeu a deschis mormântul, ei au închis uşile; Dumnezeu a golit mormântul, ei s-au înghesuit în cămăruţă. În acea încăpere le-a apărut Isus, le-a vorbit, a suflat asupra lor şi le-a dat putere de a lega şi dezlega păcatele. După o săptămână ei se aflau în acelaşi loc, în spatele aceloraşi uşi închise, fără să se fi schimbat multe în viaţa lor.

Sfântul Apostol Toma, în ciuda aparentei şovăieli, nu pune la îndoială cuvintele confraţilor lui. Se frământă în sine cum să creadă şi în ce să creadă, vrea să vadă şi să atingă pentru singurul motiv de a crede. În această trăire a lui este de fapt, o manifestare a credinţei, un zbucium de care şi noi ne lovim adeseori.

Ce vrem să credem despre învierea lui Isus şi ce ne stă în cale? Ce o face greu de imaginat? Cum ne luptăm şi zbatem în vieţile noastre cu învierea lui Isus?

Vrem să credem poate că Învierea aduce pace şi schimbă faţa lumii, dar privind în lume vedem conflicte armate tot mai dese; familii care pozează ca perfecte, dar dezbinate; suflete aparent liniştite, dar pline de îndoială. Vrem să credem că Învierea biruie boala şi moartea, dar suntem înconjuraţi de boală şi de moarte. Vrem să credem că Învierea este reală, dar nu se vede nici o diferenţă în vieţile noastre de la Duminica Învierii până la o săptămână de la acel eveniment.

Astfel ajungem să fim precum Toma „Necredinciosul”: dacă nu vom vedea pacea între oameni, liniştea în familii, bolile tămăduite, nu vom crede! Dacă nu vom trăi mai bine ca până astăzi, nu vom crede! Deci, nu suntem foarte diferiţi de Toma, căci avem fiecare o condiţie pentru credinţă care destăinuie efortul şi dorinţa noastră de a crede, dar şi neînţelegerea credinţei şi a Învierii. Fiecare condiţie devine altă încuietoare la uşa cămăruţei în care ne ascundem. Acestea nu-L vor ţine pe Isus afară, ci ne vor transforma pe noi în prizonieri ai propriilor „morminte”.

Învierea Domnului nu vine să ne întâlnească condiţiile, ci ne dă puterea de a le înfrunta, ne oferă posibilitatea de a deschide uşile şi a ieşi când nu mai ştim care ne este calea. Învierea nu aduce pacea în lume, dar ne descoperă sfinţenia şi demnitatea vieţii pentru ca fiecare să lupte pentru ea. Învierea nu reface relaţiile, dar ne oferă capacitatea şi puterea de a ne împăca şi de a rezolva neînţelegerile.

Învierea nu este o idee ce trebuie înţeleasă ori un fapt ce trebuie demonstrat, ci este o viaţă ce trebuie trăită. Fiecare moment pe care-l trăim în lumina Învierii este un moment în care ne ducem viaţa, aproapele, lumea întreagă, pe o nouă cale. Ajungem să rostim precum Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20, 28).

A fi înviat cu Hristos înseamnă a cunoaşte dezordinea din viaţă şi acceptarea răspunsurilor uşoare în detrimentul întrebărilor mari. Nu trebuie să cunoaştem Totul pentru a ne ruga, pentru a-i hrăni pe cei înfometaţi, pentru a-i cerceta pe bolnavi, pentru a-i ierta pe cei ce ne greşesc sau accepta pe cei care se deosebesc de noi. Ca urmaşi ai lui Hristos trebuie să deschidem uşile chiar dacă nu ştim ce ne aşteaptă dincolo de ele, să trăim chiar dacă nu înţelegem.

Chiar dacă nu L-am văzut sau atins pe Hristos, trebuie să trăim ca şi cum am fost văzuţi şi pătrunşi de El.

Hristos a înviat!