De obicei, în urma căderii în păcat putem avea trei emoţii diferite: frică, ruşine şi vină. Frica este doar frica de a nu fi prinşi. “Dar dacă află cineva ce am făcut?!?…” Aceasta este o emoţie foarte puternică, dar nu neaparat cea mai bună motivaţie de a merge la spovedanie. Poate fi un sentiment excelent (n.t. bun sau rău!), dar este totuşi un sentiment egoist. Nu gândeşti atât de mult la păcat. Doar tremuri la gândul de a fi descoperit sau de a fi pedepsit.

Cea de-a doua emoţie este ruşinea. Aceasta este puţin mai bună decât frica de a fi prins, dar nu cu mult. Ruşinea este o emoţie pe care o simţim când înfruntăm lucrul săvârşit, şi acel păcat contravine frumoasei noastre păreri de sine. “Nu-mi vine să cred că am făcut aşa ceva! Acesta nu sunt eu!” Ba da eşti… Doar că nu eşti acel “tu” care credeai tu că eşti. Ruşinea nu este nici ea o mare motivare pentru spovadă, dar e mai bună decât nimic. Emoţia ruşinii este puternică, dar e doar o lovitură dată mândriei tale.

De multe ori încurcăm frica de a fi prinşi şi ruşinea cu vina. Cele trei emoţii pot fi într-adevăr rostogolite împreună când am săvârşit răul şi clasificăm mizeria învălmăşită de emoţii ca şi “vină“. Dar adevărata vină este atunci când recunoaştem că am săvârşit ceva greşit şi ne simţim supăraţi pentru că am săvârşit răul.

De aceea o bună examinare a conştiinţei este vitală: pentru că ne învârtim în jurul emoţiilor şi ne întrebăm simplu ce am făcut în mod obiectiv. Acest lucru este important pentru că, în timp ce ne simţim îngroziţi, ruşinaţi şi vinovaţi pentru nişte păcate, acestea pot să nu fie cele mai serioase păcate. În acelaşi fel, sunt alte păcate de care nu ne simţim înfricoşaţi, ruşinaţi şi vinovaţi chiar deloc, şi care sunt de fapt, mai serioase, fiind acţiuni directe de neascultare faţă de Dumnezeu, sau o formă de violenţă faţă de altcineva, păcate pe care le săvârşim cu cunoştinţă şi cu deplin consimţământ.

Aici intervine criteriul pentru păcatul de moarte. Cu o bună examinare a conştiinţei putem vedea ceea ce am făcut şi să ne întrebăm dacă este materie gravă, dacă am avut deplină cunoştinţă atunci este materie gravă, şi dacă am săvârşit răul în deplin consens. Dacă este aşa, este un păcat de moarte, chiar dacă nu ne simţim extrem de vinovaţi pentru el. Sau, pe de altă parte, dacă nu este aşa, nu reprezintă un păcat de moarte, chiar dacă ne simţim extrem de vinovaţi pentru el.

Un alt lucru pe care un preot ne poate ajuta în Sacramentul Spovezii este acela de a descoperi nivelul de vinovăţie. Un păcat este totuşi un păcat. Nici o circumstanţă dificilă sau o bună intenţie nu poate face altceva dintr-un păcat. Totuşi, este adevărat că circumstanţele sau intenţiile pot reduce sau mări vinovăţia pentru păcat.

[...]

În cele din urmă, buna examinare a conştiinţei are şi unele beneficii excelente, ajutându-te să nu ai emoţii înainte de spovadă. Cu cât eşti mai oiectiv asupra păcatelor, cu atât te vei simţi mai puţin tensionat şi ruşinat. Vei reuşi să treci peste păcatele pe care le consideri mai mari prin faptul că o bună examinare îţi va revela alte păcate ce sunt mai profunde şi mai grele pe sufletul tău, chiar dacă nu simţi mare lucru pentru ele în comparație cu cele de care ţi-e ruşine.

De asemenea, nu uita că Sacramentul Spovezii ne oferă harul de a ne învinge păcatele. Ajutorul lui Dumnezeu este însămânţat adânc la rădăcina vieţii noastre. Harul Său ajunge acolo prin mărturisire şi, cu cât trăim mai mult în har, cu atât sămânţa măririi sale creşte şi devine un mare arbore în care îngerii îşi pot găsi culcuş.

Fr. Dwight Longenecker

"călugăr" ortodox rus

Credem de multe ori că schisma este cauzată de erezie, dar de cele mai multe ori se întâmplă ca erezia să fie doar un pretext al schismei, iar adevăratul motiv se află în cu totul altă parte.

În eseul său „Polaritate culturală şi Schismă religioasă”, marele istoric Christopher Dawson scria:

„În spatele fiecărei erezii stă un fel de conflict social, iar unitatea poate fi restaurată doar prin rezolvarea acestui conflict.”

El dă ca şi exemplu schisma Armeană din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

„Cu toate acestea, chiar de la început este evident că patimile ce au umplut străzile Alexandriei cu tumultul şi vărsare de sânge şi i-a împis pe episcopi să se lupte ca şi animalele sălbatice, nu au fost inspirate de o dorinţă pură pentru adevărul teologic sau alte motive pur religioase de nici un fel.”

Dawson continuă şi analizează cauzele sociologice din spatele schismelor – inclusiv cea a protestantismului european din timpul Reformei – dar mai ales cea ortodoxă.

Este evident că Schisma ortodocşilor faţă de Biserica Catolică a avut alte motive decât cele teologice. Într-adevăr, citind istoria evenimentelor Schismei, ruptura dintre Răsăritul Grec şi Apusul Latin, la care se adaugă mândria arogantă a liderilor ambelor părţi, reiese foarte clar din diferenţele culturale, politice şi geografice atât de adânci, care au contribuit la Schismă mai mult decât minorele diferenţe relativ teologice.

Deci, în timp ce la problemele teologice trebuie să se lucreze intens – ceea ce deja fac Comisiile de dialog Catolico-Ortodoxe (nt. iniţiate şi susţinute tot de Biserica Catolică) – adevărata vindecare a Schismei va veni prin umilinţă profundă din partea ambelor părţi.

În opinia unora, Biserica Catolică şi liderii ei trebuie să-şi plece genunchii şi să îşi ceară iertare întâi. Cel mai mare trebuie să se umilească! Şi, trebuie subliniat că Papa Ioan Paul al II-lea şi Papa Benedict al XVI-lea au făcut-o deja de multe ori:

1. După ce a ajuns în Scaunul Sfântului Petru, Papa Benedict XVI-lea a renunţat la titlul de „Patriarh al Occidentului”;
2. Fericitul Papa Ioan Paul al II-lea a redat o icoană veche Bisericii Ortodoxe Ruse.

Interesant, ambele acţiuni au fost întâmpinate cu batjocură în mai multe medii Ortodoxe, aducând parcă aminte de aforismul: „Nici o faptă bună să nu rămână NEPEDEPSITĂ”. Dar nu contează! Lucrul important pentru Biserica Catolică este să arate în continuare umilinţă, care prin harul divin va înmuia inimile ortodocşilor şi în cele din urmă îi vor permite Mântuitorului să vindece Schisma.

Dawson îşi încheie eseul într-o manieră plină de speranţă:

„Cred că era Schismei trece şi este timpul ca principiul divin al vieţii Bisericii să îşi revendice puterea atractivă, schiţând toate elementele vieţii şi gândirii creştine spre unitate organică.

Pentru că Hristos este Capul Bisericii şi Spiritul Sfânt este viaţa Bisericii; oriunde este credinţă în Hristos şi Spiritul Sfânt, acolo este spiritul unităţii şi calea spre reuniune.”

de Devin Rose

După pogorârea Spiritului Sfânt la Cincizecime, Apostolii au ieşit din ascunzătoare şi au propovăduit cu curaj tuturor oamenilor Evanghelia Domnului Isus Hristos. Cuvântul Domnului a fost predicat, literalmente, tuturor oamenilor: parţilor, mezilor, elamiţilor, celor din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, Pont şi Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt, în părţile Libiei şi Cirene, romanilor care se aflau în trecere, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi (Fapte 2, 9-11).

Ceea ce este în mod particular extraordinar la acest prim act public de predicare al Bisericii, este că fiecare dintre aceste popoare, din toate culturile lor diverse, i-au auzit pe Apostoli vorbind în toate acele limbi ale popoarelor. În timp ce Apostolii predicau fiecare auzeau în propria limbă. Interpretând acest pasaj, unii înclină să creadă că în timp ce Apostolii vorbeau doar o limbă – aramaică – aceasta a fost transformată în urechile audienţei în toate acele limbi diverse ale ascultătorilor. Astfel, miracolul nu a stat în predicare ci în ascultare – deoarece limba vorbită de Apostoli ar fi fost auzită în mai multe limbi de către audienţă. Cu toate acestea, cu cât ne apropiem de text, putem observa că această interpretare este greşită şi că miracolul a fost în predicare mai mult decât în ascultare.

Apostolii au vorbit în mai multe limbi. „Şi s-au umplut toţi de Spiritul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Spiritul a grăi.”

„Kαὶ ἐπλήσθησαν πάντες πνεύματος ἁγίου, καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις καθὼς τὸ πνεῦμα ἐδίδου ἀποφθέγγεσθαι αὐτοῖς.” (Fapte 2, 4)

Când se afirmă „a grăi în limbi”, nu se referă la practica modernă carismatică a murmurărilor aleatoare, ci la realitatea biblică de a predica Evanghelia în mai multe limbi prin inspiraţia specială şi sub acţiunea Sfântului Spirit. Prin vorbirea în limbi, Apostolii au fost mişcaţi literal să vorbească mai multe limbi de care nu aveau cunoştinţă anterior.

La Cincizecime, după primul Paști, Apostolii au fost mişcaţi de către Spiritul Sfânt să vorbească în limbi, iar acesta nu a fost un miracol în ascultarea celor de faţă, ci în predicarea Apostolilor. Când mulţimea din Ierusalim a afirmat că i-a auzit pe Apostoli vorbind în limbile lor, nu putem să ne gândim că Apostolii au vorbit aramaică şi că aceasta s-a transformat în mai multe limbi, în funcţie de „nevoile” ascultătorilor. Mai degrabă, este clar că au început să vorbească diverse limbi.

Cu alte cuvinte, limbile diverse stau în vorbire şi nu în ascultare. Şi motivul pentru care mulţimea a auzit predicarea Apostolilor fiecare în limba lui este că apostolii chiar le vorbeau acestora în mai multe limbi.

Ne putem imagina că Sf. Iuda Tadeul vorbea limba parţilor, în timp ce Sf. Toma Geamănul vorbea medianiţilor. Mai mult, este destul de probabil că fiecare Apostol a început să vorbească, în succesiune rapidă, mai multe limbi diferite, propovăduind tuturor oamenilor minunatele lucrări ale lui Dumnezeu.

Harisma interpretării limbilor. Harisma particulară ce se află în ascultător şi care mişcă un om spre a înţelege o limbă străină, este harisma interpretării limbilor. Dacă Apostolii vorbeau cu toţii aramaică şi fiecare dintre cei prezenţi înţelegeau discursul ca şi cum ar fi fost în limba lui nativă, minunea ar fi în mulţime şi nu în Apostoli.

Într-adevăr, dacă prima sărbătoare a Cincizecimii creştine nu a fost martora glosolaliei – a vorbirii în limbi – ci mai degrabă a interpretării limbilor, ar trebui să tragem ciudata concluzie că Sfântul Spirit nu a lucrat în Apostoli, ci în mulţime.

Sursa: The New Theological Movement

Slujirea cu faţa la popor. După ce au studiat altare din bisericile primare, liturgiştii anilor 30 au ajuns la concluzia că preoţii celebrau Liturghia „cu faţa la popor”, şi numai sub influenţa decadentă a clericalismului medieval s-au întors „cu spatele” la ei. Acest mit a fost mult expus în timpul Conciliului Vatican II (1962-1965). Mai târziu, câţiva oameni de ştiinţă au început să reexamineze dovezile şi au descoperit că acestea nu susţineau aceste concluzii, şi că de fapt, a existat o tradiţie neîntreruptă – atât în Răsărit cât şi în Apus – a preoţilor şi congregaţiilor care celebrau Euharistia în aceeaşi direcţie: spre Răsărit.

Papa Benedict al XVI-lea, care a aprobat recenta carte care respinge eroarea versum populum, a încercat să aducă mult mai bine la cunoştinţă aceste lucruri. Dar, în generaţia trecută, au fost cheltuite milioane de dolari pentru distrugerea splendidelor altare şi înlocuirea lor cu masele de altar, toate în conformitate cu „practica Bisericii Primare”. Acest mit a fost dezlegat mai devreme.

Împărtăşirea în mână şi sub ambele specii. Miturile legate de Sfânta Împărtăşanie au urmat acelaşi model. În urmă cu 50 de ani, afirmaţia că „Împărtăşania în mână” a fost o practică universală în Biserica Primară era crezută de toată lumea, chiar şi de cei care nu doreau să vadă această practică repusă în aplicare. Acum nu mai suntem siguri. Ceea ce putem afirma este că anumite comunităţi creştine practicau Împărtăşirea membrilor în mână, dar Împărtăşania pe limbă poate fi la fel de veche. Şi când era practicată Împărtăşania în mână, cel care se împărtăşea primea de la un preot (şi numai de la un preot), cel mai probabil prin punerea Împărtăşaniei în gura lui, fără ca mâna lui să atingă Împărtăşania. Şi în unele locuri, mâna femeilor trebuia să fie acoperită cu o pânză albă!

Cu siguranţă, Biserica Romană administra odată Sfânta Împărtăşanie sub ambele specii (la fel cum Biserica Răsăriteană a făcut dintoteauna), dar nu se ştie exact cum.

O practică interesantă, care a fost practicată până în secolul al VII-lea, îl avea pe diacon distribuind Sfântul Sânge cu ajutorul unui pai de aur. Unii cred că el cufunda paiul în potir (pe care doar el, un preot sau un episcop puteau să-l atingă), astupa capătul cu degetul, îl punea deasupra gurii deschise a celui care se împărtăşea, iar apoi ridica degetul pentru a elibera conţinutul.

Cu alte cuvinte, Sfânta Împărtăşanie nu a fost administrată în maniera pe care o avem astăzi, în sistemul ia şi pleacă, iar cel care se împărtăşeşte atinge Sfânta Cupă cu propriile mâini. Rânduiala de astăzi poate avea ceva în comun cu protestantismul decât cu patristica. În mod semnificativ, Sfântul Părinte, un studios atent al Părinţilor Bisericii, nu mai administrează Sfânta Împărtăşanie în mână.

Limba locală. Există mitul răspândit la scară largă cum că în Biserica Primară Liturghia era în „limba locală”. Dar când Isus învăţa în sinagogă, limba folosită era Ebraica, care era deja o limbă moartă de 300 de ani, iar în primele trei secole în Roma, Liturghia a fost celebrată mai ales în greacă, nu latină, ce era înţeleasă numai de o minoritate a comunităţilor.

Când Liturghia a fost în eventual tradusă în latină, a păstrat elemente străine precum evreiescul amen şi alleluia, şi chiar a adăugat unele, precum grecescul Kyrie eleison. Mai mult, limba latină folosită în traducere a fost în mod deliberat diferit de limba vorbită la momentul respectiv: avea uzanţe gramaticale curioase şi era înţesată de arhaisme. Cu alte cuvinte, nici când Liturghia era celebrată în limba înţeleasă de popor, un a fost niciodată celebrată în limba poporului – dacă prin acest termen înţelegem limba comună folosită în viaţa de zi cu zi.

Motivul este simplu: fiecare Biserică Apostolică – ca să nu spunem nimic de fiecare religie majoră a lumii – a avut întotdeauna o limbă sacră sau hieratică, un set de instrumente lingvistice diferit de limba folosită zilnic, creată special pentru a comunica transcendenţa şi distincţia Evangheliei.

Slujirea laicală. Un alt mit este idea că laicii erau „mult mai implicaţi” în Liturghie decât au fost în secolele ce au urmat. În zilele noastre, acest lucru a dus la o multiplicare a slujirii liturgice pentru laici, cum ar fi lectorii, etc. Realitatea este că în Biserica Primară, doate aceste roluri erau îndeplinite de către cler. De fapt, Biserica Primară avea mai multe slujiri clericale (fostele ordine clericale) decât are astăzi. Sinodul de la Niceea (325), de exemplu, a vorbit despre slujirea subdiaconului. Aceasta ne spune un singur lucru: subdiaconii făceau deja parte din peisaj înainte de convocarea Sinodului. Slujirea laicilor nu.

Biserica dinainte şi după Constantin cel Mare. A ne ascunde în spatele acestor mituri este un puternic meta-mit, afirmaţia că a fost o ruptură în viaţa Bisericii după ce împăratul Constantin a legalizat creştinismul, în secolul IV. Biserica înainte de Constantin, continuă meta-mitul, era simplă şi curată, o biserică a oamenilor. Cu toate acestea, după Constantin, Biserica devine clericalistă, ierarhică şi coruptă prin dorinţa de clădiri impunătoare şi ceremonii pompoase.

Adevărul este că deşi Biserica s-a schimbat – unele lucruri în bine şi altele în rău – a existat o mai mare continuitate decât ruptură. Biserica dinainte de Constantin avae deja distincţii clare între cler şi laici, şi deja recunoştea importanţa artelor frumoase, arhitectura, simbolismul şi solemnitatea. Nu mai puţin, Cina cea de Taină a avut loc în timpul Paştelui evreiesc, celebrare foarte ritualizată, iar fiecare Liturghie este o împlinire a liturgiilor îmbodobite ale sinagogii şi ale Templului. Într-adevăr, o liturgie Euharistică în secolul doi şi trei era mai lungă, ierarhică şi mai plină de simboluri decât o Liturghie din ziua de azi. Şi deoarece stranele sunt o invenţie protestantă pentru a acomoda predicile lungi, înainte se stătea în picioare sau îngenuncheat pe durata celebrării. […]

Chiar dacă unul dintre aceste mituri ar fi adevărate, nu ar justifica întoarcerea la era patristică. În anul 1947, Papa Pius al XII-lea avertiza profetic împotriva arheologismului, un „anticarism exagerat şi lipsit de sens” care presupune că ceea ce e mai vechi e mai bun decât ceea ce s-a dezvoltat în mod organic în timp şi cu aprobarea Bisericii (Mediator Dei 64). Papa era îngrijorat de inovatorii liturgici care ar fi sărit peste 1900 de ani de tradiţie sacră şi inspiraţie divină. Avea tot dreptul să fie îngrijorat, pentru că a prevăzut măsura la care acel trecut glorios vizat ar fi o reconstrucţie de acurateţe dubioasă.

Sursa: Crisis Magazine

Cunoscut ca şi „El Pelé”, Fericitul Zefirino a fost un ţigan care şi-a dat viaţa pentru a apăra un preot în timpul Războiului Civil din Spania. Anul acesta se împlinesc de asemenea, 75 de ani de la martiriu.

„Fericitul Zefirino vă invită să-i urmaţi exemplul şi vă arată calea: dedicarea spre rugăciune şi în mod particular Rozarul, dragostea pentru Euharistie şi celelalte sacramente, păzirea poruncilor, onestitatea, caritatea şi generozitatea faţă de alţii, mai ales spre săraci, şi acestea vă vor face puternici”, le-a spus Sfântul Părinte pelerinilor.

Delegaţia a fost formată din 20 de state europene şi a inclus şapte comunităţi ţigăneşti: romă, Sinti, Manouches, Kalé, Zingari, Yenish, Romanichals şi Nomazii.

În timpul audienţei, câţiva pelerini i-au spus Papei Benedict despre persecuţia pe care s-au confruntat pe parcursul secolului al XX-lea. Aceasta a inclus şi mărturia lui Ceija Stojka, născută în Austria. Ea a reamintit că numai şase din cele 200 de familii mari de ţigani au supravieţuit persecuţiei naziste din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar şi ea, la doar nouă ani, a fost deportată în lagărele naziste de la Auschwitz, Ravensbrück şi apoi la Bergen-Belsen.

„Conştiinţa europeană nu poate uita toată durerea!” a răspuns Sfântul Părinte. „Niciodată nu va mai fi supus poporul vostru hărţuirii, respingerii şi dispreţului! Căutaţi să aveţi de partea voastră întotdeauna justiţia, statul de drept, reconcilierea[…].”

Unul dintre organizatorii de bază ai evenimentului de sâmbătă a fost Consiliul Pontifical pentru Grija Pastorală a Persoanelor Migrante şi Itinerante. Preşedintele consiliului, Arhiepiscopul Antonio Maria Vegliò, a spus că Biserica doreşte să reamintească societăţii de responsabilitatea sa faţă de ţigani, şi vice-versa.

„Aşa cum dorea să sublinieze Sfântul Părinte, Biserica are misiunea de a fi ospitalieră şi să ajute creştinii să depăşească orice sentiment de neîncredere, teamă, sau mai rău, respingerea ţiganilor”, a afirmat pentru Radio Vatican înaintea audienţei.

„În plus, ea susţine integrarea autentică a acestui popor şi încearcă să-i ajute să se integreze în societate, păstrându-şi în acelaşi timp identitatea culturală. Biserica nu trebuie să înceteze apoi, să reamintească că şi ei de asemenea, sunt chemaţi să-şi asume propriile responsabilităţi.”

El a menţionat de asemenea, roadele apostolice care apar din această apropiere.

„De exmeplu, în urmă cu câteva luni Sfântul Părinte a numit primul episcop ţigan în India, şi mai sunt doi vicari generali, 25 de preoţi şi 30 de călugăriţe.” De asemenea, Papa Benedict a notat această realitate.

Sfântul Părinte a îndemnat: „Încredeţi-vă şi ascultaţi de aceşti fraţi şi surori ale voastre, şi împreună oferiţi o proclamare consecventă şi plină de bucurie despre dragostea lui Dumnezeu faţă de ţigani, ca şi toţi oamenii!”

„«Sfinte Matei, patronul bancherilor, roagă-te pentru mine.» Aşa încep şi închei fiecare zi. Sunt bancher şi lucrez în cumpărarea şi vânzarea banilor. Există o înţelegere greşită răspândită în rândul credincioşilor potrivit căreia a avea bani este rău, şi a avea mulţi bani este foarte rău. În schimb, se crede că a nu avea bani (sau bani suficienţi) este cumva, din punct de vedere moral, sfinţitor. În timp ce este răspândită această atitudine, se pierde din vedere că: banii nu se referă cu adevărat la bani. De fapt, înțelegând adevărata natură a banilor – şi în sens mai larg bogăţia – şi rolul lor în călătoria noastră prin viaţa materială, este cheia înţelegerii depline a planului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Ce sunt banii? În esenţa lor, banii sunt un mediu de schimb al facilităţilor de transfer al bunurilor şi serviciilor. Amintesc exemplul [n.t. doctrinei din] Economics 101: Mie îmi plac dulciurile, aşa că îmi dau la schimb chitara pentru bicicleta ta, pentru a putea merge în oraş şi să fac un schimb cu vinificatorul (care are nevoie de un mijloc de transport nemotorizat). În schimbul mijlocului de transport, primesc o sticlă de vin bun pentru a o da la schimb patiserului-şef (care este un cunoscător), ceea ce-mi permite în cele din urmă să-mi iau «crème brûlée» de care am poftă. Aici ineficienţa este evidentă. În mod cert, mai bine îmi vând chitara şi folosesc banii să-mi cumpăr direct dulciurile pe care le poftesc. În esenţa lor, banii sunt: un lubrifiant pentru a creşte viteza de schimb.”

Banii oferă mijloacele pentru a satisface nevoile noastre de bază – hrană, adăpost, îmbrăcăminte şi transport – dar numai dacă alţii doresc să producă lucrurile de care avem nevoie. În timp ce este popular gândul că banii ne fac independenţi, este adevărat în schimb opusul. Circulaţia monetară ne face interdependenţi, pentru că funcţionează doar dacă alţii acceptă valoarea banilor şi doresc să îi primească în schimb. Mai simplu spus, banii sunt un semn al interdependenţei omului.

Câţi bani sunt de ajuns? Suntem cu toţii de acord că dacă o persoană nu are suficienţi bani pentru nevoile primare personale şi pentru cei ce depind de el, nu are bani suficienţi. Dincolo de referinţa satisfacerii nevoilor de bază, răspunsul la întrebarea: câţi bani sunt de ajuns?, este o întrebare foarte personală şi, adesea, o întrebare dificilă pentru a primi un răspuns. Aceşti trei paşi vă vor ajuta să ajungeţi la o concluzie:

Pasul I: Evaluaţi nevoile de bază din viaţa voastră. Adevăratele nevoi sunt acele lucruri din viaţă pe care trebuie să le aveţi pentru a vă dezvolta în tipul de persoană pe care Dumnezeu te-a chemat să fii. Educaţia este un exemplu de nevoie de bază. Deşi educaţia nu este o nevoie de bază pentru supravieţuire, ştim că fără ea ne este imposibil să ne atingem potenţialul ca membri productivi ai societăţii noastre. În desfăşurarea unei contabilităţi a vieţii tale, aceste nevoi devin clare.

Pasul II: Dincolo de întâlnirea nevoilor noastre de bază şi autentice, în calitate oameni de afaceri, trebuie să luptăm de asemenea, cu un alt set de nevoi adesea menţionate ca nevoi legate de profesie. Aceste nevoi sunt acele lucruri care sunt ne sunt necesare în vederea îndeplinirii profesiei noastre în viaţă. Un exemplu de nevoie legată de profesie pentru un bancher poate fi o garderobă profesională potrivită pentru întâlniri de afaceri serioase, sau un serie de cluburi de golf pentru a facilita interacţiunea cu clienţii şi afacerile. Încă o dată, acest tip de contabilitate este foarte personal.

Provocarea urmează acum. Cum rămâne cu banii care sunt lăsaţi? Cum putem înţelege excesul peste aceste nevoi de bază?

Pasul III: Trebuie să considerăm banii necesari pentru achiziţionarea a ceea ce poate numit ca bunuri benefice. Acestea sunt bunuri care ne-ar aduce beneficii personale, dar nu sunt esenţiale dezvoltării noastre personale. Acestea nu sunt esenţiale şi sunt cu adevărat discreţionare. Acesta este punctul în care găsim frecvent cele mai provocatoare întrebări despre cum ne folosim banii şi câţi bani sunt suficienţi. Aici este critic exerciţiul virtuţilor – şi în mod particular virtutea cumpătării şi a prudenţei.

În cele din urmă, câţi bani sunt de ajuns este o întrebare rugătoare între tine şi Dumnezeu.

Cum înţelege Dumnezeu bogăţia? Majoritatea oamenilor de afaceri catolici cunosc mustrarea omului bogat de către Hristos în Evanghelia după Matei (Mt. 19, 24). Din păcate, de multe ori ei încep şi termină aici căutarea despre ceea ce are de spus credinţa noastră despre bogăţie.

În Evanghelie, Isus îl învaţă pe tânărul care L-a întrebat despre cum poate obţine viaţa veşnică, să ţină poruncile. Când tânărul spune mai departe şi insistă că ştie deja poruncile, Isus îi răspunde că pentru a fi perfect: «du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.» (Mt. 19, 21). Evanghelia spune mai departe că tânărul a fost supărat de răspunsul lui Isus, deoarece avea multe avuţii. Adresându-se apoi discipolilor, Isus a spus: «Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.» (Mt. 19, 23-24)

Mesajul este clar şi provocator: bogăţiile sunt o distragere şi sunt greu de împărţit dacă cineva este ataşat de ele. Acesta este atât un avertisment cât şi o aluzie: averile vin cu o mare responsabilitate şi cu un rist, şi omul trebuie să fie vigilent spiritual faţă de mijloace.

Dar dincolo de pericole, bogăţia nu este în mod inerent un lucru rău. În Iubirea săracilor, Sf. Grigore de Nazians îi încurajează pe cei avuţi: „Daţi mulţumiri Domnului că sunteţi printre cei care pot face favoruri şi nu printre cei care au nevoie să le primească; că nu trebuie să vă uitaţi în sus către mâinile altora, ci alţii către ale voastre. Nu fiţi bogaţi numai în avere, ci şi în evlavie, nu numai în aurul vostru, ci şi în virtute, sau mai bine, doar în aceasta din urmă.”

El nu a fost singurul. Origen, în Comentarii la Evanghelia Sfântului Matei, subliniază căile variate prin care creştinii pot obţine iertarea lui Dumnezeu pentru excese. A treia metodă (sau cale) cheamă pentru pomană ca şi metodă de purificare a sufletului cuiva. A şasea cale necesită abundenţă în caritate, citând pasajul Predicii de pe munte: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.» (Mt. 5, 7).

Avem cu toţii obligaţia de a practica iubirea, caritatea. Pentru cei înstăriţi, această dragoste nu trebuie să se manifeste doar în uşurarea suferinţei temporare a săracului ci, de asemenea, în ajutorul de a crea oportunităţi ca săracul să scape de lipsurile materiale. În acelaşi fel, cel lipsit are obligaţia de a menţine întotdeauna spiritul speranţei pe care Dumnezeu l-a pecetluit în noi toţi. Această speranţă serveşte în mijlocul împrejurărilor disperate ca şi un exemplu şi inspiraţie pentru cei avuţi, de a-şi aminti că toţi trebuie să ne bazăm pe Dumnezeu.

Creştinismul cere solidaritate socială. În Omilii la Evanghelia Sfântului Matei, Sfântul Ioan Hrisostomul nu admite lacune:

«Dacă în lume nici un om nu trăieşte pentru sine ci, meşteşugar, soldat, agricultor şi negustor contribuie toţi la binele comun şi la folosul aproapelui, mult mai mult trebuie să facem acest lucru în cele spirituale. Pentru că aceasta este, în adevăratul sens, a trăi. El, care trăieşte doar pentru el şi îi priveşte de sus pe ceilalţi, este nefolositor. El nu este nici măcar om şi nici nu aparţine omenirii.»

Ca şi oameni de afaceri, avem o vocaţia de a crea avuţia în folosul fraţilor noştri. Profitând de talentele cu care ne-a înzestrat Dumnezeu (şi de resursele generate de acesle talente) pe piaţă, facilităm interdependenţa productivă a tuturor copiilor lui Dumnezeu. Mult mai mult, îi servim lui Dumnezeu ajutând la crearea unei lumi unde nevoile fraţilor şi surorilor noastre sunt îndeplinite nu numai la nivel de suficienţă, ci cu speranţa pentru abundenţă înrădăcinată în înţelegerea că productivitatea este parte a planului divin pentru noi toţi.

Un mic grup de greco-catolici a publicat recent un proiect de studiu asupra textelor Sfintelor Liturghii ale Sf. Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, principalele Liturghii Euharistice ale Bisericii Bizantine. Scopul este acela de a prezenta texte de studiu literalmente corecte şi elegante ale acestor Liturghii. Procesul este similar cu ce s-a întâmplat în Biserica Latină cu noua traducere ce va fi implementată în Decembrie. Speranţa este ca traducerile serioase, academice şi elegante să fie surse pe care Bisericile Bizantine locale, Catolice şi Ortodoxe, să le poată adopta sau atrage, astfel ca creştinismul răsăritean să înainteze în reînnoirea liturgică autentică.

Punctul de plecare a fost traducerea Liturghiei Sf. Ioan Hrisostomul din 1964 şi traducerea din 1976 a Liturghiei Sf. Vasile, publicate de către Biserica Greco-Catolică Ruteană, cu sediul în Pittsburgh. Aceste traduceri au fost rezonabil de exacte, dar în anumite locuri au fost incomode şi inconsecvente, şi de multe ori ceea ce trebuia să fie în mod clar o referinţă scripturistică, nu a fost evident (problemele nu au fost diferite faţă de traducerea curentă a Liturghiei Latine). În ultimii patru ani, o echipă mică a revăzut aceste traduceri la lumina textelor normative slavone publicate de Roma în 1942 (şi, în mod necesar, echivalentul textelor greceşti), făcând corecţii (cu texte scripturistice exacte, redate cât mai aproape posibil de Biblia Sf. Ignatie – RSV-2CE).

Rutenii, ucrainienii şi ungurii bizantini (catolici şi ortodocşi din Europa Centrală), folosesc cu toţii ceea ce se numeşte “Revizuirea Ruteană” a Liturghiei Bizantine. Aceasta nu este identică cu revizuirea rusă şi greacă, dar majoritatea credincioşilor nu observă nici o diferenţă. Diferenţele sunt de fapt, foarte mici şi se referă la un text sau rubrică diferită ocazional (cele rutene fiind de cele mai multe ori mai vechi).

Comentatorii de orice tip sunt bineveniţi. Sunt căutaţi mai ales referenţi ne-bizantini, pentru că ei sunt cei care pot găsi expresii incomode (cu care noi ne-am obişnuit).

www.risu.org

Arhiepiscopia de Boston a deschis cauza de canonizare a părintelui Joseph Muzquiz, membru al Opus Dei care a muncit mulţi ani în zona Boston, USA.

Aproape 150 de persoane, majoritatea membri locali ai Opus Dei, s-au adunat în data de 2 Iunie la Centrul Pastoral al Arhidiecezei pentru a deschide oficial cauza pr. Muzquiz (cf. The Pilot - ziarul Arhiepiscopiei de Boston).

“Toţi creştinii sunt chemaţi să fie sfinţi şi suntem recunoscători că Arhiepiscopia de boston întreprinde acest efort de a vedea dacă într-adevăr pr. Joseph Muzquiz a dus cu adevărat o viaţă sfântă.“, spunea purtătorul de cuvânt al Opus Dei, Brian Finnerty.

Pr. Muzquiz s-a născut în Spania, în 1912. S-a alăturat armatei Naţionaliste din timpul Războiului Civil Spaniol după ce oraşul său a fost ocupat de forţele naţionaliste. În 1941 a fost primit în Opus Dei.

A fost între primii trei bărbaţi hirotoniţi ca şi preoţi pentru Opus Dei, şi a ajutat la deschiderea Opus Dei nu numai în Statele Unite ale Americii, ci şi în Canada, Japonia şi Venezuela. În perioada anilor 1960-1970 a muncit în Europa, luptând pentur canonizarea întemeietorului ordinului, Sf. Josemaría Escrivá de Balaguer.

S-a reîntors în Statele Unite în anul 1981, rămânând acolo până la moartea survenită în anul 1983.

Evenimentul din data de 2 Iunie a marcat începutul primei faze a procesului de canonizare, ce va implica adunarea dovezilor de virtute creştină eroică. După completarea acceptabilă a acestui proces, cazul va ajunge la Congregația pentru Cauzele Sfinţilor.

Pr. David Cavanagh spunea după rugăciunea de început că preotul “poate fi unul dintre acele persoane care a perseverat până la sfârşit, trăind o viaţă de virtute eroică pe calea spre sfinţenie.“

Câţiva membri ai Opus Dei care l-au cunoscut pe pr. Muzquiz, au avut reacţii positive faţă de deschiderea cauzei de beatificare.

John Coverdale, membru al Opus Dei de peste 50 de ani şi autor al cărţii “Putting Down Roots: Father Joseph Muzquiz and the Growth of Opus Dei” a afirmat pentru The Pilot că pr. Muzquiz “a fost o persoană foarte veselă, extraordinar de dedicată, care a înţeles că a fost chemat de Dumnezeu să facă ceva. Acesta a fost punctul central al vieţii lui.“

Coverdale a adăugat că pr. Muzquiz a fost “inteligent şi harnic.“

În timp ce apare o nouă teorie referitoare la Giulgiul din Torino, mai jos este topul primelor cinci mistere religioase.

Chivotul Legii. Vechiul Testament povesteşte că Moise, conducându-i pe israeliţi din Egipt, a primit de la Dumnezeu cele Zece Porunci, pe Muntele Sinai.

Poruncile, scrise pe table de piatră, au fost aşezate ulterior într-un chivot confecţionat din lemn de acacia, placat cu aur şi acoperit de doi îngeri din aur – Chivotul Legii.

Conform Vechiului Testament, Chivotul a fost păstrat în Templul lui Solomon din Ierusalim, timp de secole. Vânătoarea chivotului sfânt, apărută şi în filmul Indiana Jones - Raiders of the Lost Ark a devenit legendar ca artefactul în sine.

În luna Mai a anului 2008, arheologii germani susţineau că au găsit în Etiopia ruinele unui palat din secolul 10 Î.Hr., ce a aparţinut reginei Sheba, şi un altar care la un moment dat a păstrat comoara.

Legenda etiopiană susţine că Chivotul a fost adus în palatul reginei de către regele Solomon după ce s-au îndrăgostit.

Sfântul Potir şi Sfântul Graal.

Sfântul Potir se crede a fi cupa sau potirul din care Isus a băut în timpul Cinei de Taină.

Un potir din Catedrala din Valencia (Spania) este recunoscut a fi sfânta relicvă, dar Vaticanul nu a susţinut niciodată că ar fi potirul folosit de Hristos. Povestea Sfântului Potir a dat naştere mai târziu legendei Sfântului Graal, care s-a dezvoltat la începutul Evului Mediu.

Sfântul Graal, despre care se spune că are puteri miraculoase, este asociat cu legenda arthuriană.

Adevărata Cruce.

Bisericile din Europa susţin că au în posesie fragmente din lemnul crucii pe care Hristos a fost răstignit.

Despre multe se spune că ar fi fost aduse din Ţara Sfântă de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, conducătorul roman care a legalizat creştinismul în Imperiul Roman (anul 313).

Câteva dintre cele mai faimoase relicve sunt păstrate de către Biserica Sfintei Cruci din Ierusalim. Între ele se numără trei fragmente din adevărata Cruce, un cui despre care se crede că a fost folosit la crucificare şi un os din degetul arătător al Sfântului Toma, pe care apostolul l-ar fi pus în rănile Domnului când l-a întâlnit după Înviere.

Manuscrisele de la Marea Moartă.

Considerate a fi cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului 20, manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite de către un păstor într-o peşteră în Qumran, pe marginea Mării Moarte, în 1947. Datate ca având 2000 de ani vechime, colecţia de aproape 1000 de texte este scrisă în mare parte pe pergamente în limba Ebraică, Aramaică şi Greacă. Ele au apărut în perioada timpurie a creştinismului.

Majoritatea savanţilor cred că pergamentele au fost scrise de către o sectă iudaică antică, esenienii.

Pergamentele sunt într-o cameră întunecată şi cu temperatură controlată din Muzeul Israel din Ierusalim.

Ştergarul din Oveido.

Ştergarul se spune a fi bucata de material înfăşurată în jurul capului lui Hristos, dupa ce a murit.

Este păstrată în Catedrala San Salvador în Oviedo (Spania) şi este expusă de trei ori pe an.

Testele efectuate în anul 1998 pe Ştergar şi pe Giulgiul din Torino au confirmat că sângele de pe ambele relicve a fost de acelaşi tip. De asemenea, pânza celor două obiecte este asemănătoare.

Sursa: The Telegraph

Sesiunea Plenară de Toamnă a COMECE s-a întâlnit între 24-26 Noiembrie în Bruxelles. Participanţii au reflectat pe subiectul populismului, care a fost prezentat de către Prof. Dr. Frank Decker, Universitatea Bonn, Prof. Dr. Bart Pattyn, Universitatea Louvain, şi Prof. Dr. Chantal Delsol, Universitatea Marne-la-Vallée. Episcopii au adoptat următoarea declaraţie:

Evaluare:

Am observat o creştere semnificativă de mişcări şi tendinţe cu caracteristici “populiste” pretutindeni în ţările Uniunii Europene. Fenomenul este foarte complex: are o varietate de manifestări, de la anumite forme de regionalism la naţionalism şi de asemenea, extremism. Acesta se întinde de la stânga la dreapta spectrului politic. Cu toate acestea, există asemănări izbitoare: o prezentare simplificată de probleme şi soluţii, căutarea de ţapi ispăşitori, distincţia instrumentalizată dintre “ei” şi “noi“.

O îngrijorare pentru creştini
Suntem îngrijoraţi profund de tendinţele acestui fenomen:
- de a diviza societăţile şi de a submina coeziunea socială şi solidaritatea;
- de a discrimina pe cel slab din societate – minorităţile sunt etichetate ca “ţapi ispăşitori“;
- de a oferi iluzia de soluţii simpliste la probleme complexe.

Reamintim că populismul este foarte opus de ideea europeană, care îşi are rădăcinile în noţiunea de solidaritate. Regretăm că, chiar şi unii creştini sunt tentaţi să urmeze aceste tendinţe. Populismul este cu adevărat incompatibil în vocaţia universală a Bisericii.

Un angajament
Fiind credincioşi vocaţiei noastre, vom continua:
- să promovăm dialogul intercultural în fraternitate şi adevăr;
- să încurajăm creştinii pe mai departe, la angajamente civile şi sociale în serviciul vecinilor lor;
- să ne consolidăm eforturile în domeniul educaţiei pentru responsabilitate.

Ne dăm seama de incertitudinea şi nesiguranţa din prezent. Cu toate acestea, facem un apel către creştini să reziste tendinţei populiste şi să înoate împotriva acestui curent. Evanghelia ne cheamă să facem acest lucru astăzi, la fel cum s-a întâmplat cu generaţiile trecute. Nu în scopul de a ne angaja într-o luptă de culturi sau ideologii, ci mai degrabă pentru stabilirea principiilor care stau la baza a toate: demnitatea fiecărei persoane umane (ca atât de iubită şi dorită de Dumnezeu) şi binele comun, care ne reaminteşte să arătăm solidaritate şi să ne iubim vecinul.

Pentru mai multe informaţii: Johanna Touzel (johanna.touzel@comece.eu COMECE Press Officer

COMECE, 19, Square de Meeûs, B – 1050 Bruxelles
Tel. + 32 (2) 235 05 10, Fax. +32 (2) 230 33 34, E-mail: sekretariat@comece.eu