Creştinismul în general, şi în mod particular credinţa Catolică, nu are nici o problemă cu Ştiinţa. Mulţi oameni fără credinţă însă, adoră să vorbească despre “ştiinţă vs. credinţă“. Îşi închipuie că principalul este ceea ce “cunosc” ei, şi că restul constă în ascultare desăvârşită de Autoritate sau de experţi. Dar, de fapt, ca o chestiune practică, subiectul ridicat, pentru marea majoritate a oamenilor, nu reprezintă “cunoaştere” vs. credinţă, ci două sisteme de credinţă.
Dacă luăm încălzirea globală, oamenii obişnuiţi nu argumentează discuţia cu informaţii precise despre mostre din miezul gheţarilor, nici despre statisticile densităţii populaţiei urşilor polari, nici prin efectuarea unor analize statistice a fluctuaţiilor de temperatură din ultimul secol în Pacificul Mijlociu, nici nu fac o evaluare ştiinţifică asupra condiţiilor climatice din ultimele două secole, comparate cu fluctuaţie climatului global estimat în fosilele din Pleistocen (n.t. Era Glaciară), radiodatate cu carbon.
De ce nu fac oamenii obişnuiţi aceasta? Pentru că nu pot; nu ştiu cum. Noi cei obişnuiţi – ne-am putea numi chiar “profani” – suntem dependeţi de expresii precum: “Consensul printre specialişti este…“. Acest lucru este universal valabil tuturor ştiiţelor când este vorba despre majoritatea dintre noi. Majoritatea persoanelor care sunt încrezătoare în – să spunem – existenţa gluonilor, sau expansiunea universului, a diverselor dovezi pentru evoluţie, sau afirmaţia că lumina este în acelaşi timp val şi o particulă, sunt în întregime informaţii preluate de la o autoritate de pe Discovery Channel.
Cu alte cuvinte, se comportă la fel ca şi adepţii unui sistem religios. Ei au un anumit grup de oameni în a căror cuvânt au încredere, şi repetă ceea ce aceşti oameni de încredere în halate albe de laborator, le spun. Ei nu s-au uitat niciodată printr-un telescop sau microscop, şi nu ar şti ce văd dacă s-ar uita. Nici nu ar şti să interpreteze ceea ce ar vedea pentru a avea pentru ei un sens. De fapt, nu ar putea descrie nici ecuaţia fizică necesară derivării E=MC2, şi, dacă aţi insista, nici nu v-ar putea spune ce înseamnă această formulă… Conversaţia se va opri brusc pentru că nu ştiu. Nu ştiu nici cum spermatozoidul se combină cu ovulul, pentru că au văzut doar nişte poze, şi ştiu că se întâmplă cumva. Ultimul experiment real pe care l-au efectuat ei înşişi, a fost probabil în laboratorul liceului. Ei nu ştiu ce este cu adevărat un “quark”, şi poate au o vagă fotografie mentală, bazată pe ce au văzut cândva pe Discovery.
Acum, nu consider că este un lucru rău că adepţii oricărei ştiinţe spun că în această lună cred în Ştiinţă. Ca şi regulă generală, cred că ascultând de ceea ce spun experţii în domeniile lor de expertiză, este doar modul de funcţionare a fiinţei umane: avem încredere unii în alţii şi ne bazăm pe consensul grupului de experţi specializaţi pentru a ne parcurge problemele. Deci, când fizicienii care cunosc matematică îmi spun un lucru ciudat precum: “Relativitatea specială garantează că o călătorie dus-întos spre Alpha Centauri, la viteza luminii, ar implica trecerea a opt ani pentru pilotul interstelar, şi câteva decade pentru cei rămaşi pe pământ“, îl cred cu toate că nu îl pot înţelege. El a terminat matematica, iar eu nu. Chiar dacă nu am văzut ADN-ul, totuşi cred că geneticianul nu practică Hocus-Pocus abstract când discută despre terapia genelor.
Pe scurt, credinţa în Experţi-Care-Ştiu-Ce-Vorbesc, a funcţionat destul de bine în decursul mileniilor, cu câteva… sughiţuri. Diferenţa dintre mine şi oamenii care îşi imaginează că “cred în Ştiinţă, nu în Religie“, este că eu extind aceeaşi curtoazie Apostolilor care l-au văzut pe Hristos înviat, şi care au plătit pentru această afirmaţie cu ani de trudă, suferinţe, persecuţii, şi ulterior, martiriul. Aceasta este ştiinţa Sfinţilor, care poartă haine luminate în locul halatelor albe, şi a căror vieţi sunt dovezi că Isus Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.
