Mulţi catolici pleacă în scaunul de mărturisire când se simt prost pentru ceea ce au făcut. Dar cum ne simţim în urma păcatelor noastre nu este un indicator precis al severităţii păcatului.
De obicei, în urma căderii în păcat putem avea trei emoţii diferite: frică, ruşine şi vină. Frica este doar frica de a nu fi prinşi. “Dar dacă află cineva ce am făcut?!?…” Aceasta este o emoţie foarte puternică, dar nu neaparat cea mai bună motivaţie de a merge la spovedanie. Poate fi un sentiment excelent (n.t. bun sau rău!), dar este totuşi un sentiment egoist. Nu gândeşti atât de mult la păcat. Doar tremuri la gândul de a fi descoperit sau de a fi pedepsit.
Cea de-a doua emoţie este ruşinea. Aceasta este puţin mai bună decât frica de a fi prins, dar nu cu mult. Ruşinea este o emoţie pe care o simţim când înfruntăm lucrul săvârşit, şi acel păcat contravine frumoasei noastre păreri de sine. “Nu-mi vine să cred că am făcut aşa ceva! Acesta nu sunt eu!” Ba da eşti… Doar că nu eşti acel “tu” care credeai tu că eşti. Ruşinea nu este nici ea o mare motivare pentru spovadă, dar e mai bună decât nimic. Emoţia ruşinii este puternică, dar e doar o lovitură dată mândriei tale.
De multe ori încurcăm frica de a fi prinşi şi ruşinea cu vina. Cele trei emoţii pot fi într-adevăr rostogolite împreună când am săvârşit răul şi clasificăm mizeria învălmăşită de emoţii ca şi “vină“. Dar adevărata vină este atunci când recunoaştem că am săvârşit ceva greşit şi ne simţim supăraţi pentru că am săvârşit răul.
De aceea o bună examinare a conştiinţei este vitală: pentru că ne învârtim în jurul emoţiilor şi ne întrebăm simplu ce am făcut în mod obiectiv. Acest lucru este important pentru că, în timp ce ne simţim îngroziţi, ruşinaţi şi vinovaţi pentru nişte păcate, acestea pot să nu fie cele mai serioase păcate. În acelaşi fel, sunt alte păcate de care nu ne simţim înfricoşaţi, ruşinaţi şi vinovaţi chiar deloc, şi care sunt de fapt, mai serioase, fiind acţiuni directe de neascultare faţă de Dumnezeu, sau o formă de violenţă faţă de altcineva, păcate pe care le săvârşim cu cunoştinţă şi cu deplin consimţământ.
Aici intervine criteriul pentru păcatul de moarte. Cu o bună examinare a conştiinţei putem vedea ceea ce am făcut şi să ne întrebăm dacă este materie gravă, dacă am avut deplină cunoştinţă atunci este materie gravă, şi dacă am săvârşit răul în deplin consens. Dacă este aşa, este un păcat de moarte, chiar dacă nu ne simţim extrem de vinovaţi pentru el. Sau, pe de altă parte, dacă nu este aşa, nu reprezintă un păcat de moarte, chiar dacă ne simţim extrem de vinovaţi pentru el.
Un alt lucru pe care un preot ne poate ajuta în Sacramentul Spovezii este acela de a descoperi nivelul de vinovăţie. Un păcat este totuşi un păcat. Nici o circumstanţă dificilă sau o bună intenţie nu poate face altceva dintr-un păcat. Totuşi, este adevărat că circumstanţele sau intenţiile pot reduce sau mări vinovăţia pentru păcat.
[...]
În cele din urmă, buna examinare a conştiinţei are şi unele beneficii excelente, ajutându-te să nu ai emoţii înainte de spovadă. Cu cât eşti mai oiectiv asupra păcatelor, cu atât te vei simţi mai puţin tensionat şi ruşinat. Vei reuşi să treci peste păcatele pe care le consideri mai mari prin faptul că o bună examinare îţi va revela alte păcate ce sunt mai profunde şi mai grele pe sufletul tău, chiar dacă nu simţi mare lucru pentru ele în comparație cu cele de care ţi-e ruşine.
De asemenea, nu uita că Sacramentul Spovezii ne oferă harul de a ne învinge păcatele. Ajutorul lui Dumnezeu este însămânţat adânc la rădăcina vieţii noastre. Harul Său ajunge acolo prin mărturisire şi, cu cât trăim mai mult în har, cu atât sămânţa măririi sale creşte şi devine un mare arbore în care îngerii îşi pot găsi culcuş.
